Reţetă de succes - Little Miss Sunshine

În comedia Little Miss Sunshine (nominalizată la Oscarul pentru Cel mai bun film), o familie din Albuquerque - tata, mama, băiatul, fetiţa, bunicul, unchiul - călătoreşte, cu multe eforturi şi peripeţii, pînă în California, pentru un concurs de Miss pe care fetiţa (care are şapte ani) visează să-l cîştige. Concursul se dovedeşte a fi o afacere sinistră, setată la cote everestiene de ambiţie şi profesionalism şi, pe lîngă toate mini-Miss-ele alea cu nume gen Charisma, programate pentru performanţă, optimizate genetic, androidizate, fetiţa noastră (Abigail Breslin) pare, ei bine, o fetiţă care se joacă. Cu alte cuvinte, are zero şanse de succes.

De altfel, succesul nu e chiar trăsătura cea mai marcantă a familiei ei. Fratele ei adolescent (Paul Dano) se pregăteşte pentru o carieră de Pilot Supraom (inspirat de Nietzsche, n-a mai rostit un cuvînt de nouă luni), dar pînă la sfîrşitul călătoriei va suferi o deziluzie cruntă. Unchiul (Steve Carell) e un specialist în Proust care tocmai a încercat să se sinucidă după ce s-a văzut învins, atît pe frontul exegezei proustiene, cît şi pe frontul iubirii (homosexuale), de un coleg mai bazat. Cît despre tată (Greg Kinnear), situaţia lui e cea mai tristă, întrucît e un specialist fără succes în reţete de succes (exemplu de reţetă de-a lui: "Refuză să pierzi!") - adică un fel de banc, un popa-prostu' al culturii pe care o promovează. O cultură care - în opinia scenaristului Michael Arndt şi a realizatorilor Jonathan Dayton şi Valerie Faris - a devenit atît de isteric de devotată ideilor de competiţie şi succes, încît îi lasă pe oameni de două ori mai expuşi la eşec. Filmul polemizează blînd, în numele omeniei şi al bunului simţ, cu discursul culturii dominante - cultura concursului de Miss, a broşurii Cum să... şi, bineînţeles, a Hollywood-ului. E ceea ce trece astăzi drept un film independent şi, în orice caz, e binevenit. E ceea ce-a fost Sideways acum doi ani - filmul micuţ şi uşor hacana care, surpriză, are trecere şi la Hollywood, şi la marele public - şi succesul lui n-are de ce să mire: a fost făcut ca să meargă la inima oricărui spectator care a simţit vreodată pe pielea lui tirania obligaţiei de a reuşi.

Trebuie să mărturisesc că inima mea s-a chircit ca un melc în cochilie cînd am aflat ce gen de film e Little Miss Sunshine / Fiecare se crede normal: road-movie independent cu ciudaţi. E genul de film care primeşte laude pentru galeria-sa-memorabilă-de-personaje-excentrice-şi-totuşi-ataşante, or tocmai asta mă deranjează pe mine la atîtea filme independente: latura de paradă de ciudaţi. Mă deranjează năravul independenţilor de a-şi supraechipa personajele cu excentricităţi şi de a ne încuraja să ne uităm la ele ca la nişte animăluţe "interesante"; mi se pare un alt fel de a face acelaşi lucru pe care-l face Hollywood-ul, adică de a evita să dea piept cu banalul - pe care ei (spre deosebire de Hollywood) chiar sînt datori să-l recupereze şi să-l valorifice. Deci m-am uitat o dată pe lista personajelor strînse de realizatori sub acoperişul unui microbuz (übermensch adolescent aflat sub un legămînt al tăcerii, intelectual fandosit şi sinucigaş, bunic bodogănitor interpretat de Alan Arkin) şi mi-am zis că nu e bine. Dar este bine. De exemplu, Steve Carell (care i-a conferit aşa o demnitate neaşteptată personajului titular din 40 Year-Old Virgin) e minunat de sobru, de discret-nefericit în rolul proustianului. El şi Greg Kinnear (care punctează optimismul găunos şi reflex, propriu colportorului de baliverne motivaţionale, cu semne precise, tuşante, de uzură) sînt genul de actori comici care insistă să fie actori înainte de a fi comici: pun personajul înaintea gagului. Cu alte cuvinte, personajele "pline de culoare" ale acestui film nu sînt atît de pline de culoare încît să nu te poţi uita la ele, după cum nici aventurile lor ţăcănite nu sînt obositor de ţăcănite (deşi eu m-aş fi lipsit cu plăcere de întîlnirea cu poliţistul connaisseur de porno). Cuplul de realizatori (soţ şi soţie) nu uită nici o clipă despre ce e vorba, de fapt, aici: despre o familie americană normală (crescută în credinţa că succesul e condiţia ei firească) ale cărei vise sînt atacate la un moment dat din toate părţile şi care se uneşte la greu. Nu e mare artă (vrea prea tare să placă; nu pătrunde prea adînc - aşa cum pătrundea Sideways - în substanţa acră a ratării), dar are asta în comun cu marea artă: recunoaşte că eşecul nu e un păcat împotriva naturii sau împotriva Americii, ci un fenomen natural. Proust, desigur, ştia asta; ştia că eşecul - al inimii, al minţii, al întregului organism - e la fel de natural ca apusul soarelui sau ca venirea iernii şi că tot ce putem spera să dobîndim pînă ne expiră timpul e o minimă cultură a eşecului. De puţină cultură din aceea - sugerează filmul - am avea nevoie acum, nu de o armată de evanghelişti ai succesului care să ne înveţe cum să ne descurcăm în viaţă. În domeniul ăsta există o singură reţetă valabilă - cea prescrisă de Fred Astaire acum 70 de ani şi demonstrată triumfător, la sfîrşitul filmului, de întreaga familie: face the music and dance.