Una dintre dimineţile "teoretice" ale Festivalului Naţional de Teatru (FNT) din acest an (care, altminteri, nu a încurajat prea tare teoria - şi jur că n-aş şti să spun dacă bine sau rău a făcut) a fost rezervată unei dezbateri privind noua dramaturgie şi regia tînără, co-organizator fiind Secţia română a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT) şi Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC). Din prost calcul personal şi cu sprijinul consistent al Regiei Autonome de Transport Bucureşti (RATB), am ajuns la locul faptei - Teatrul Act (nu are acronim) - cu vreo 20 de minute după ce întîlnirea începuse. În strîmtul foaier subteran se mai foiau cinci-şase întîrziaţi care ezitau să intre în sală, în ciuda imboldurilor foarte inimoase ale garderobierei: "Duceţi-vă, duceţi-vă, mai sînt locuri destule!". Ce îi oprea era bezna dinăuntru: se arăta un film. Destul de lung. În fine, proiecţia s-a încheiat. Am intrat (sala era totuşi binişor plină) şi am luat loc. Dezbaterea, de fapt, încă nu se dezlănţuise. Ne-a fost reamintită tema întîlnirii. Persoanele dezbătătoare s-au dovedit, de la bun început, perfect de acord unele cu altele: dramaturgia nouă nu este suficient jucată, regia tînără nu este suficient încurajată. De către cine? De către nimeni. Sau, dacă preferaţi altă variantă logico-gramaticală, de către toată lumea. Teatrele nu le dau atenţie, regizorii (ceilalţi regizori) nu-i preţuiesc, actorii nu-i iubesc, criticii - inutil de precizat - îi detestă. Ce ne facem, fetelor?
Probabil că noii dramaturgi ar fi profund indignaţi dacă li s-ar spune că plîngeri de acest fel se aud în dezbaterile tematice (şi nu numai) româneşti, fără întrerupere şi cu minime variaţiuni de ton, de circa treizeci de ani încoace (vorbesc din experienţă nemijlocită); cine are curiozitatea de a răsfoi culegeri de cronici şi articole, istorii ale teatrului, memorii şi alte cărţi de acest fel va putea constata, chiar, că şi pe vremea lui Costache Facca sau Matei Millo necazul dramaturgilor autohtoni acelaşi era: piesele lor ajungeau pe scene rar şi greu. Asta e: s-ar zice că oamenilor de teatru români nu le prea plac operele oamenilor de litere români. Bizareria, mi se pare mie, alta este însă: aceea că nu doar autorii "noi" de astăzi, dar nici actualii apărători ai cauzei sfinte a dramaturgiei naţionale par să nu (mai) aibă habar de autorii vechi de ieri, ba nici chiar de dramaturgii contemporani pe care critica-mamă sau vreo instanţă cu putere financiară nu i-a strîns (încă) la sînul ei generos. Pentru că, să fie clar pentru oricine: cînd se vorbeşte fie despre "noua dramaturgie", fie despre textul românesc de actualitate, şi criticii (indiferent de "tabără"), şi responsabilii culturali (indiferent de sursa de finanţare), şi creatorii de spectacole (indiferent de vîrstă) au în vedere exclusiv persoanele participante la (nici nu ştiu cum să-i mai zic: proiectul? programul? mişcarea? grupul?) dramAcum, care funcţionează, sub conducerea profesorului Nicu Mandea, pe lîngă (sau, oricum, în legătură cu) Universitatea Naţională de Teatru şi Film. Persoanele - nota bene! - nu operele lor: nici în cele aproape trei ore cît am stat, în acea dimineaţă, la Act, nici cu alte ocazii asemănătoare nu am auzit decît în mod cu totul excepţional vreo referire la un titlu de piesă, în schimb am auzit constant nume proprii căinate amarnic pentru soarta lor auctorială atît de crudă. Dar - bizareria continuă - majoritatea covîrşitoare a dramaturgilor din dramAcum sînt, ca meserie "de bază", regizori; care - poate n-o să vă vină să credeţi -, cînd fac spectacole, le fac cu propriile texte sau cu texte ale colegilor din grup. Unde? În destule locuri: la Act, la Green Hours, la Teatrul Foarte Mic, în săliţele care au început să prolifereze (ceea ce e foarte bine) prin centrul mai nou sau mai vechi al Bucureştiului şi aşa mai departe. Ce este de plîns (şi de deplîns) aici, eu, personal, nu înţeleg.
În ceea ce-i priveşte pe tinerii regizori "puri" - care, adică, nu sînt şi dramaturgi -, compasiunea organizată riscă să sune de-a dreptul deplasat. În România nu există teatru, de stat sau independent, Naţional, municipal sau regional, mare sau mic, rentabil sau falimentar, care să nu fie, la ora actuală, în căutare (disperată) de regizori şi care, în consecinţă, să nu fie dispus să-şi dea, ori să nu-şi fi dat deja măcar un titlu din repertoriu pe mîna unuia sau altuia dintre proaspeţii directori de scenă. Hazul este că, atunci cînd intră în tratative cu instituţiile "stabile", junii autori de spectacole nu propun niciodată opere de-ale junilor autori de texte, nici măcar ca alternativă la sugestiile directorilor din establishment - acuzaţi, altminteri, prin dezbateri plîngăreţe, de cecitate estetică, de "viziune" depăşită, de gusturi "bătrînicioase" şi de alte păcate mortale din aceeaşi categorie. De ce oare? Deoarece tînărului regizor îi este limpede că "lovitura" în carieră se dă nu cu Vasilică Piscupescu, ci cu William Shakespeare. Chiar dacă şi piesele lui Vasilică Piscupescu au titlul în englezeşte.
Dezbaterea de la Act (asupra căreia, de altfel, voi reveni) s-a sfîrşit cum începuse: printr-un film în care cîţiva dramAcumişti (sau, oricum, cîţiva studenţi la Regie - prezentările erau cam ceţoase) documentaseră o recentă experienţă socială / sociologică de-a lor, de care păreau foarte mîndri: descinderea cu un spectacol de teatru - probabil, pe un text "nou" - în mijlocul ţiganilor din Rahova (exprimarea ne-corectă e voită). Filmările (exclusiv de noapte, în cele circa şapte minute cît am urmărit pelicula) erau cît se poate de artistice: unghiuri "hoaţe", mişcări de aparat "interesante", montaj "creator", başca priză (de sunet) directă. Un singur amănunt fusese neglijat: în film nu se vedea aproape nimic şi nu se înţelegea aproape nici un cuvînt.