Filmul A fost sau n-a fost? (12.08 la est de Bucureşti, în traducere internaţională) reprezintă primul succes european al culturii româneşti. Sună ca din programul MCC, dar acesta e adevărul. Şi e un adevăr cu o faţă pe cît de sumbră, pe atît de veselă: nefiind finanţat din bani publici nu e nicidecum un succes al României (cu toate că i-a adus acesteia un capital de imagine), dar e succesul unei evoluţii. Cîţiva am rîs (nişte români) la începutul peliculei, cînd pe ecran apar siglele firmelor care au finanţat producţia: judeţul Vaslui a intrat şi el în UE! De fapt, fiind o instituţie particulară 100%, A fost sau n-a fost? e cea mai bună carte de vizită pe care o avem. Şi toate acestea pentru că un regizor-scenarist-producător s-a lăsat de inginerie la timp şi s-a apucat să vadă povestea, s-o scrie, s-o finanţeze şi s-o vîndă. Cu "p" mic, cum toată presa franceză se bucură de re-umanizarea estetică a Istoriei, marca Porumboiu.
Fraternité, dar pînă la un punct
La început, sala era goală. M-am speriat, eram sigur că nimerisem greşit. În vreo 5 minute a trebuit să-mi iau haina aruncată aiurea pe-un scaun că sala se umpluse (era totuşi o zi de joi, cum naiba...) şi să privesc filmul ca-n trenurile personal, cu hainele pe genunchi. A fost bine aşa, altfel mă tolăneam ca la Almodóvar privind mici poveşti feminine.
Nu, am stat cu ochii-n ecran tot timpul, lucru fatal, mai ales la faza cu bărcuţa de hîrtie scoasă printr-o intervenţie rapidă din cadru. S-a rîs în sală (subtitrarea a returnat aproape total sensurile, dar numai urechea mea fină a prins dulşele grai), s-a comentat, s-au făcut conexiunile nu neapărat necesare (între cele două Revoluţii - o găselniţă perfectă a lui Porumboiu, un cîrlig mai important decît s-ar crede pentru un public destul de autonom, ca să nu zic altfel), iar la final s-a tăcut. Finalul a depăşit cumva aparatul de înţelegere francez. O închidere circulară şi filmică, în contrast cu toată deconstrucţia televiziunii cadru cu cadru din interiorul poveştii. Dar care a închis participarea publicului străin. Eu de-abia atunci am simţit mai crunt că-s acasă. Şi chiar dacă filmul nu se derulează-n mine la finalul lui, în mod obsesiv, ca-n cazul almodovarelor sau fellinilor, rămîne aerul acela de anonim fericit care înţelege cum se sting şi aprind felinarele în oraşele fără trecut.
Metroul e plin de afişe cu ora fatidică a revoluţiei în estul Bucureştilor. Presa, după cum se poate citi peste tot, a asimilat integrarea României în UE prin filmul lui Porumboiu. Filmul a fost promovat extraordinar şi a reuşit să deschidă PRIMA discuţie europeană asupra cinematografiei româneşti (acum vorbim de cel puţin trei filme, nu de o excepţie).
Da, asupra unui fenomen care, deşi uşor de înţeles ca apariţie, surprinde total prin construcţie. Deja criticii recitesc bibliografiile demenţei de la Jarry încoace şi tot nu reuşesc să priceapă cum e posibil ca deodată forţa lui rîsu-plînsu, ironia şi sora sa autohtonă băşcălia, deriziunea bine temperată, dar şi curajul de a construi cadre lungi, analitice, să ocupe cinematografele şi să seducă.
Probabil că un trip prin meandrele finanţării româneşti i-ar dezgheţa un pic. Sau încă 3 filme de Corneliu Porumboiu. Tot din bani privaţi.
12h08 à l'Est de Bucarest, premiera în Franţa şi Belgia: 10 ianuarie 2007, distribuit de BAC Films, prin reţeaua mk2.
"Le Monde", 09.01.2007, p. 24 (Culture Cinéma)
Bilanţul moral al unei revoluţii
Cunoscătorii nu se vor înşela: Tristan Tzara, Eugen Ionesco, Emil Cioran demonstrează că Porumboiu face parte dintr-o tradiţie culturală care cultivă ca puţine altele rîsul macabru, luciditatea răvăşitoare, absurditatea tragică şi mizantropia rafinată.
În descendenţa veteranului Lucian Pintilie şi apoi a Morţii domnului Lăzărescu, al doilea lungmetraj semnat de Cristi Puiu - descoperit cu încîntare (de publicul francez, n.n.) în ianuarie 2006 -, 12h08 à l'est de Bucarest (A fost sau n-a fost?) lasă să se vadă naşterea unei şcoli cinematografice care sondează chinurile propriei istorii pentru a produce farse lugubre.
Privind micimea umană, acest film admirabil de simplu pecetluieşte întîlnirea dintre Gogol şi Beckett.
Fragmente din interviul apărut în aceeaşi zi în ziar:
Ce legătură există, în opinia dvs., între starea societăţii româneşti şi televiziune?
În România, televiziunea reprezintă media cea mai populară şi cea mai influentă. Televiziunea creează ficţiunile şi opiniile dominante. Adevărul se zice la televizor, se caută la televizor. În ciuda fiasco-ului Revoluţiei, televiziunea rămîne în România media cea mai credibilă, unica sursă de informare. De la Războiul din Golf şi 11 Septembrie, istoria se scrie la televizor.
Cum aţi produs acest film?
Cu fonduri proprii. Şcoala de film m-a ajutat cu materialul, echipa tehnică a fost compusă aproape integral din colegii de şcoală. Nimeni n-a fost plătit. Am strîns banii prin intermediul firmei mele de producţie, iar sponsorii au fost: o fabrică de lapte, un hotel, o brutărie şi o fabrică de ulei, în fond nişte prieteni de familie. I-am convins că o asemenea investiţie le poate aduce mai multă publicitate decît cea televizată, totul fiind mult mai ieftin. Filmul a avut încasări bune în România, iar DVD-ul se vinde bine. S-a dovedit a fi o afacere bună pentru ei.
"Le Figaro", 10.01.2007, fasciculul "Figaro et vous" (cultură, artă, modă, loisir)
Absurdul discret
Pe platoul de televiziune al lui Jderescu se instaurează o cacofonie burlescă în jurul evenimentelor din 22 decembrie 1989. Intervenţii contradictorii, demonstraţii la limita absurdului, eroism de cafenea: nimic, nimic, nu veţi afla nimic despre revoluţia română! Doar că realitatea seamănă a parodie.
"Copil fiind, credeam că voi deveni inginer la fabrica de mobilă din oraşul meu, Vaslui. Aveam un drum bine trasat. Atunci cinematografia era un instrument de propagandă, supus unor presiuni extraordinare." Corneliu Porumboiu descoperă a şaptea artă în timpul studiilor sale politehnice. "Mergeam mai mult la Cinematecă decît pe la şcoală. M-am înscris apoi la Universitatea de Film din Bucureşti." Primul său lungmetraj abundă de umor absurd. "E normal, spune Porumboiu, absurditatea e ridicată la rang de artă în România. Pe Ionesco, maestrul meu, l-am descoperit abia după Revoluţie, operele sale fiind interzise înainte."
"La Tribune", 10.1.2007
Revoluţia la scară umană
Sub aparentele sale înfăţişări ridicole - cadrele "amatoristice" şi protagoniştii pitoreşti - filmul lui Corneliu Porumboiu dă dovada unei inteligenţe subtile. Regizorul amestecă Istoria cu micile vieţi ale personajelor. Vieţi bazate pe amintiri vagi în care anonimii se visează eroi naţionali. Gustul care rămîne e mai degrabă unul tandru decît patetic asupra unei deziluzii: o revoluţie ratată.
"Télérama", 10.01.2007
Poporul român s-a răsculat cu adevărat în 1989?
Cine are dreptate (despre Revoluţie, n.n.)? Filmul nici nu răspunde, nici nu judecă, preferînd rîsul. De la erou la impostor nu e un drum aşa lung. Nimicurile pe care le spun invitaţii şi telespectatorii nu sînt chiar aşa derizorii pe cît par. Pentru că în revoluţie se ascund detalii, viaţa ordinară, motive personale şi deloc ideologice - de exemplu, personajul Piscoci care recunoaşte că s-a dus la revoluţie pentru a-şi impresiona soţia. Fiecare cu adevărul său asupra istoriei, trivial, uneori ingrat. Fiecare cu revoluţia sa.
În fiecare plan, tehnica lui Corneliu Porumboiu dă roade. Camera fixă, plan-secvenţă - viaţa merge liniştit înainte. Te simţi aici, în inima României, ca la tine acasă.
"Les Inrockuptibles", 09.01.2007
Elanul cinematografiei româneşti
Ca şi Puiu, Porumboiu pune în cadru România actuală, cu un umor teribil şi inteligent, care vă va zgîria pe nervi oscilînd fără încetare între bun şi rău, o Românie care ar putea fi reflectarea uşor deformată a societăţii occidentale. O lume dură, unde cei mici şi cei fără importanţă luptă împotriva a orice pentru demnitatea lor, unde eroii adevăraţi sau falşi sînt prea umani pentru a fi luaţi în serios de cei din jur, o societate kafkiană unde individul este de la început vinovat.
"Am filmat chiar în studioul televiziunii locale. Bineînţeles, poza (cu piaţa oraşului în 1989, n.n.) nu era acolo, eu am adus-o. Dar după ce-am terminat filmările, televiziunea a păstrat-o."
Acest lungmetraj dă naştere unui cineast care ştie să-şi privească lumea. ("L'Express")
Sclipitoare apologie asupra istoriei contemporane, A fost sau n-a fost? ne aminteşte că Porumboiu e compatriotul lui Ionesco, cu care împărtăşeşte acelaşi sens al absurdului, umorul nestăvilit, credinţa neîncetată în puterea spiritului şi ura împotriva totalitarismului. ("Le Nouvel Observateur")
Corneliu Porumboiu, copilul teribil al cinematografului românesc, ştie să reuşească. "Într-un an am luat un premiu la Cannes, m-am căsătorit şi am un copil." ("Le Point").
Citiţi scenariul filmului A fost sau n-a fost?, un volum publicat de Editura LiterNet.