E o bucurie probabil egoistă, oricum imensă cînd cineva în care ai crezut de la început (scurtele de şcoală Pe aripile vinului şi Călătorie la oraş) ajunge brusc pe buzele tuturor. Votul meu merge la A fost sau n-a fost? nu pentru grămada de premii (deşi îi ţin pumnii la Independent Spirit) ori pentru cronicile laudative. Ci pentru aparenta simplitate perfect construită şi condusă a istoriei celor trei indivizi anodini pe care mai nimeni nu s-ar fi ostenit să îi observe altminteri. Pentru maturitatea extraordinară (şi atît de rară în rîndul tinerilor cineaşti) a regizorului care n-a vrut să epateze vreo secundă, alegînd în schimb exact stilul minimalist şi tonul empatic care serveau povestea. Pentru că nu îşi judecă personajele, lăsîndu-le să ţi se dezvăluie în toată umanitatea lor, cu tot ridicolul, micimile şi candoarea aferente. Fiindcă într-adevăr mai nimănui nu-i mai pasă de răspunsul la întrebarea din titlu, dar era nevoie exact de o astfel de abordare, lipsită de încrîncenare şi la suprafaţă detaşată, în fapt devastatoare prin ceea ce nu spune, ci doar implică despre nepăsarea şi furiile noastre revanşarde. Un portret lucid şi impecabil al României provinciale şi, pînă la urmă, al oricărui loc "în care nu s-a întîmplat nimic" la care rîzi cu lacrimi pînă spre finalul în care realizezi tragedia care a colcăit tot timpul în spatele ironiei.
Citiţi scenariul filmului A fost sau n-a fost?, un volum publicat de Editura LiterNet.