Invitaţie la... critică

Nu vreau, cu niciun preţ, să fac opinie separată sau să fiu apreciat ca "un condei prea ascuţit" în critica muzicală românească, aşa cum mi s-a dus buhul. Îmi atrag tot felul de inconveniente dacă rămân de unul singur să arăt ce e rău în viaţa muzicală din România. Printre altele, duşmănii şi atacuri violente, iar de la o vreme chiar ameninţări, deocamdată voalate sau doar sugerate. Ele există, totuşi.

Nu s-ar întâmpla nimic din toate astea dacă mai mulţi critici ar renunţa la obiceiul cronicilor encomiastice şi şi-ar spune cinstit părerea. Foarte rar descopăr un articol mai combativ, de obicei în revistele din provincie, fără însă vreun efect asupra interpreţilor din Capitală. Ca să nu mai vorbesc de compozitori, care nu pot fi atacaţi sub nicio formă. Mă aşteptam ca disputa mea (din revista Actualitatea Muzicală) cu domnul Nicolae Brânduş, pe teme de interes general (şi stringent) ale muzicii contemporane, să fie continuată, să intre şi alţii în polemică. Nici vorbă de aşa ceva, toată lumea preferă discuţiile în particular (ca să nu le zic bârfe), ferindu-se ca de ciumă să ia o poziţie publică.

În cei câţiva ani crânceni dinainte de 1989, în studioul de concerte al Radiodifuziunii condiţiile se înrăutăţiseră până la o limită insuportabilă. În special frigul îi împiedica pe instrumentişti să cânte cum se cuvine, iar concertele (din cauza obligaţiei de a înregistra aşa-numitele "cântece patriotice") se răriseră îngrijorător. Într-o zi, la repetiţie, am propus colegilor mei să compunem o petiţie prin care să cerem şefului statului îmbunătăţirea condiţiilor minime pentru a ne putea practica onorabil meseria, altfel activitatea de concert ar fi fost în pericol să înceteze. Formulasem, de fapt, acea petiţie şi îmi pusesem semnătura pe ea.

Toată orchestra a aprobat vocal iniţiativa, dar când a fost vorba să semneze, fiecare a găsit un pretext să n-o facă. Ba că are copilul bolnav, ba că soţia a intrat în nişte încurcături la serviciu taman acum, ba că soacra...etc. etc. Aşa cum vă închipuiţi, teama a învins şi cererea întru totul îndreptăţită a rămas baltă, lucrurile continuând la fel ca înainte. (Repetiţia de care vorbesc aici era condusă de Cristian Mandeal, sper că domnia sa îşi mai aminteşte întâmplarea şi poate confirma adevărul spuselor mele).

Cu toate că au trecut 17 ani de la sfârşitul acelei întunecate epoci (lăudată în continuare de unii şi alţii), mentalitatea "atitudinii precaute" nu a dispărut încă. Oamenii îşi văd mai întâi de interesele personale şi abia apoi, în măsura în care relaţiile nu le sunt afectate, se pronunţă asupra deficienţelor pe care (fireşte că) le observă în viaţa muzicală. Într-un fel au dreptate, căci dacă încerci să critici programul unui concert sau prestaţia soliştilor şi a dirijorilor invitaţi, conducătorii instituţiei muzicale respective se simt ei în primul rând vizaţi, protestând în diverse feluri sau apelând la cunoscuţii din redacţiile ziarelor şi ale revistelor care mai publică cronici muzicale (din ce în ce mai puţine) să-ţi limiteze acuzele sau, de ce nu, să nu-ţi publice articolele prea caustice, după părerea domniilor lor (vorbesc, fireşte, de cazuri concrete). Uneori, alţi critici sunt îndemnaţi să se "autosesiseze" şi să formeze un front comun împotriva "atacurilor" celui prea îndrăzneţ. S-a format o încrengătură de interese subterane foarte greu de combătut, ce afectează calitatea stagiunilor de concerte simfonice.

Un alt aspect al neimplicării sincere în problemele ce ţin de viaţa muzicală este acela al deformării gustului publicului meloman. Iată un exemplu comun. Reclama exagerată care se face unor interpreţi induce automat ideea de valoare. Ascultătorii se înghesuie în sălile de concert deoarece radioul sau televiziunea au anunţat zile în şir prezenţa unui interpret străin drept un mare eveniment. Însă mulţi solişti ori dirijori din străinătate vin în România abia la apusul carierei lor, aducând doar amintirea gloriei de altădată. Cronicile laudative, apărute după concert, menţin confuzia asupra valorii reale a interpretărilor şi îndeamnă de fapt melomanii să ia de-a gata părerile celor "cu autoritate" şi să renunţe la judecata proprie.

În marile capitale europene nu se poate întâmpla acelaşi lucru. Calitatea concertelor este constant menţinută la un nivel ridicat, iar pe de altă parte criticii muzicali sancţionează fără cruţare orice disfuncţionalităţi în interpretare, indiferent dacă de ele se fac vinovaţi nişte începători sau monştri sacri ai scenelor de concert. Vigilenţa şi exigenţa, permanente, creează un standard al aprecierii de la care publicul nu mai acceptă scăderi, chiar dacă publicitatea încearcă şi acolo să-i manipuleze părerile şi gustul.

Mă iluzionez că tinerii care au studiat muzicologia şi vor să se lanseze în critică ar putea să instaureze o nouă mentalitate, mai deschisă, mai fermă, mai aproape de adevăr. Dacă nu ne vom strădui, cu toţii, să schimbăm situaţia, practica muzicii culte va rămâne o simplă amintire în România. De pe acum, liceele şi universităţile de muzică nu mai au suficienţi elevi şi studenţi, iar dintre cei care urmează cursurile muzicale de specialitate, mulţi o fac doar pentru a obţine o diplomă. Urmarea previzibilă este dispariţia formaţiilor muzicale (şi dacă supravieţuiesc, unele, calitatea lor va fi extrem de scăzută), şi fără ele ajungem la ce spuneam mai sus: la încetarea unei activităţi nobile, care are o importanţă indiscutabilă în cultura românească.