Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Last King of Scotland

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un copil cu o jucărie nepotrivită - The Last King of Scotland


ianuarie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Aveam şaisprezece ani când tata, întorcându-se dintr-un turneu de cercetări istorice în Statele Unite, a adus cartea 90 Minutes at Entebbe, roman documentar al incredibilului caz din 1976, când palestinienii deturnaseră o cursă Tel Aviv - Paris pentru a cere în schimbul ostaticilor eliberarea propriilor lor partizani, Idi Amin Dada cooperase cu ei oferindu-le aeroportul naţional de la Entebbe, iar o misiune şoc israeliană reuşise finalmente să elibereze prizonierii. În aceeaşi perioadă, domnea alături, în Africa Centrală, alt dement - Bokassa, care reprimase cu tunul un protest al elevilor de liceu (adolescenţi de vârsta mea). În Etiopia îşi făcea de cap Mengistu Haile Mariam, iar mai jos, în Congo, celebrul Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga. În sfârşit, Libia era încă de pe-atunci sub cizma (la propriu şi la figurat) colonelului Moammar al Qadaffi - singurul care a reuşit să-şi perpetueze puterea, dintre toţi aceşti dictatori africani. Cel puţini trei dintre ei (Bokassa, Mobutu şi Qadaffi) erau buni amici cu Ceauşescu - semn că acest tip de nebunie nu e specific numai continentului negru, iar naţiunile bătrânei Europe au şi ele în sânge gena tribală, cum cu prisosinţă a demonstrat comunismul.

Cel puţin prin faptul că a fost un personaj atât de spectaculos, Idi Amin şi-a revendicat un loc proeminent în galeria satrapilor africani, şi e firesc să i se fi dedicat un film cvasi-biografic şi semi-romanţat. Peter Morgan şi Jeremy Brock au scris un scenariu solid, pornind de la romanul omonim al lui Giles Folden. Pretextul epic îl constituie personajul imaginar al doctorului Nicholas Garrigan, un tânăr scoţian care vine-n Uganda ca stagiar cu generoase proiecte umanitare, îi cade cu tronc dictatorului şi-i devine medic personal, consilier special şi confident. Până la un punct, povestea urmează reţeta din Inner Circle al lui Koncealovski (precizând că personajul lui Ivan Sanşin fusese real, şi penetrase Olimpul stalinist strict ca proiecţionist de filme, fără a ajunge la vreo relaţie specială cu dictatorul): prin prisma unui om din afară absorbit în sistem, ni se arată faţa nevăzută a acestuia, dar mai ales controversata şi controversabila umanitate a tiranului.

Căci, în fond, filmul este în primul rând despre Idi Amin Dada, şi abia apoi despre celelalte trei laturi principale ale subiectului: profilul arhetipal al dictatorilor, regimul specific al lui Amin şi, ca un corolar, sistemele dictatoriale în general.

Cum spuneam, scenariul este, slavă Domnului, foarte bine construit, urmărind cu acuitate elementele fundamentale ale subiectului istoric, pe o canava abil structurată care valorifică şi necesităţile estetice ale ficţiunii - în primul rând, dezvoltarea personajelor (reale sau imaginare), în al doilea rând urmărirea dinamică a unei naraţiuni articulate strâns dar şi mobil, şi în sfârşit rigorile de fond ale dramaturgiei cinematografice. Filmul nu numai că se urmăreşte cu sufletul la gură din perspectiva epică, dar are şi capacitatea de a-şi cuceri spectatorul cu ajutorul procedeelor narative, pentru a-l purta într-un ameţitor periplu prin labirintul aberant al paranoiei şi tiraniei, de la ispita picantă a primelor contacte până în zonele de delir suprem. Mi-ar fi destul de greu să-i găsesc cusururi - dar, cum nimeni şi nimic nu-i perfect, cred că singurele lucruri pe care i le-aş reproşa sunt următoarele:

Personajul lui Garrigan rămâne tributar unui anumit schematism. E construit rotund şi complet, cu părţi bune şi părţi mai slabe, cu farmec şi naivităţi fatale - însă chiar şi ca atare, uman şi imperfect, e cam lacunar în sensul personalităţii pe plan dramaturgic. Cel mai vizibil se remarcă aceste lipsuri în următoarele momente:
Sageata decizia pactului cu Satana, trecerea de la refuzul iniţial la acceptarea funcţiei privilegiate. Povestea alunecă prea superficial, abia sugerând în linii mari charisma lui Idi Amin ca motivaţie, peste zona unei hotărâri atât de importante.
Sageata angajarea relaţiei adulterine cu Kay. Evident, să te încurci cu una dintre nevestele dictatorului e un act nesăbuit pe care nu-l pot justifica decât nişte împrejurări excepţionale. Din partea lui Nicholas, singurele motivaţii sunt însingurarea şi debusolarea morală destul de vag conturate, plus beţia. Culmea, incomparabil mai convingător (deşi din doar câteva tuşe) e construită drama femeii care e atrasă într-o asemenea capcană fatală, iar Kerry Washington o exprimă cu mijloace mult mai rafinate şi subtile decât James NcAvoy.

Pe de altă parte, structura filmului prezintă o lacună importantă tocmai în zona centrală - aceea a tranziţiei de la aparenţele şarmante ale lui Amin şi ale regimului său spre coşmarul genocid al tiraniei. Sub acest aspect, scenariul face un salt cam brutal între cele două perspective - amortizat numai de câteva (insuficiente) referiri verbale la masacrele din sate şi victimele aruncate crocodililor. Se impuneau aici, cu necesitate, cel puţin câteva sugestii epice care să puncteze glisarea lui Amin pe panta nebuniei sângeroase - aşa cum, de altfel, filmul conţine în alte câteva porţiuni, mai ales treimea incipientă: arestarea unui (presupus) partizan al lui Obote pe stradă, atentatul asupra limuzinei, capturarea participanţilor; succesiunea respectivă mai avea nevoie de încă două-trei "trepte" similare, care s-o completeze de la simpla paranoie a conspiraţiilor politice la proporţiile unui măcel naţional, altminteri sugerat doar din vorbe şi fotografii, mai mult post-factum, când infernul era deja generalizat.

E foarte interesant (şi, în fond, avantajos pentru film, care astfel capătă mai multă organicitate) felul cum această structură valorică, axată pe virtuţi certe doar pe alocuri subminate de cusururi mai puţin însemnate, se regăseşte la nivelul regiei. Nu întâmplător, acest act central de creaţie i-a fost încredinţat excelentului documentarist Kevin Macdonald. Se ştie că, într-un număr de cazuri semnificativ, regia de film documentar a constituit o foarte bună pregătire pentru abordarea genurilor de ficţiune, iar Macdonald o confirmă din nou. Viziunea lui asupra realităţii ugandeze, de la civilizaţia tribală a satelor, trecând prin zona restrânsă a urbanismului ceva mai evoluat, pentru a ajunge în sanctuarele elitei dictatoriale, are substanţă şi stil, naturaleţe şi putere de convingere, discreţie şi forţă. În primul rând, regizorul vădeşte un fler incontestabil de a "simţi" realitatea pe care o tratează, de a empatiza cu ea şi de a ne transmite rezultatele acestei relaţii.

Abilă şi inspirată - deşi deloc surprinzătoare - este folosirea crizei de la Entebbe ca episod culminant şi final al filmului. Printr-o îndemânatică împletire a realităţii documentare cu ficţiunea declarată, autorii fac ca în contextul incidentelor de pe aeroport să aibă loc şi răsturnarea finală de atitudine din partea protagonistului: descoperindu-şi amanta măcelărită de dictatorul/soţ gelos, Nicholas se revoltă în sfârşit împotriva acestuia şi încearcă să-l otrăvească. E deconspirat şi torturat sălbatic, chiar în incinta terminalului. Predecesorul său, fostul medic personal al tiranului, îl salvează (cu preţul vieţii) şi-l ajută să se strecoare printre ostaticii neevrei pe care Amin, într-un gest de "mărinimie", îi lasă să decoleze spre Paris. Singurele ezitări ale secvenţei sunt - din nou - de natură psihologică, ambii medici având reacţii clişeistice şi semi-gratuite. M-a mai dezamăgit - deşi, poate, numai în plan subiectiv - şi faptul că reconstituirea cazului Entebbe e destul de sumară (aş fi preferat-o mai detaliată şi completă, inclusiv cu celebrul truc al trupelor de comando care au adus pe aeroport o limuzină identică şi o sosie a lui Amin, pentru a induce în eroare dispozitivul de pază - şi, culmea, cârligele existaseră: anterior, în film apar atât limuzina respectivă, cât şi sosii în uniformă ale dictatorului!). Episodul (şi filmul) se încheie cu decolarea ostaticilor eliberaţi de Amin, astfel eludându-se deznodământul crizei (menţionat doar într-un insert scris) - dar, până atunci, secvenţa e urmărită cu stăpânirea sigură a mijloacelor de a construi un suspense ascendent, pe fundalul demenţei dictatoriale devenite de-a dreptul suprarealiste. Moment rapel - schimbul de replici dintre Amin şi Nicholas, în timpul torturii: "Sunt părintele naţiunii!" / "Nu eşti decât un copil..."

Un copil care a primit jucăria nepotrivită - un copil într-un trup de adult cu probleme psihice. În fond, acesta este elementul central al filmului: personajul istoric Idi Amin Dada şi portretul pe care i-l construieşte Forest Whitaker. Nu încape nici o îndoială că ne aflăm în faţa unei mai creaţii actoriceşti. Evident, asemănarea fizică remarcabilă a constituit doar o rampă de lansare pentru uriaşul efort de compoziţie al artistului, continuat cu studierea personalităţii dictatorului, vizionarea atentă a materialelor filmate rămase (dintre care unele secvenţe constituie fundalul genericului final), asimilarea limbii swahili şi a accentului cu care vorbea diverse limbi străine (un paradox: puiul de ţăran sărac, ajuns ulterior militar şi finalmente dictator megaloman, era fluent în zece limbi). Dincolo de toate acestea, Whitaker stăpâneşte cu măiestrie instrumentele artei dramatice, de la exploziile zgomotoase şi mobile cu care Amin îşi face intrarea în scenă, cucerind prin jovialitate, căldură, umor şi aparentă simplitate de om din popor, până la subtilităţile rafinate, abia perceptibile, ale momentelor din intimitate, când în lucirea ochiului alb holbat pe fond negru se simte şubrezenia psihicului, instinctul ucigaş lipsit de discernământ al fiarei, laşitatea patologică a paranoicului. Creaţia lui Forest Whitaker conţine lecţii utile pentru oricine doreşte să înţeleagă ceva mai mult din mecanismele unor maşini malefice ca Pol Pot, Ceauşescu, Mao sau Kim sr. & jr., iar actorul se înscrie în galeria marilor portretişti care i-au adus pe scenă sau pe ecran pe Stalin (Alexandr Zbruiev, José Ferrer, Doru Ana, Ion Chelaru), Hitler (Bruno Ganz, Sir Alec Guinness, Richard Basehart, Ian Bannen) sau Robespierre (din nou Richard Basehart, Michel Bouquet, Wojciech Pszoniak, Radu Beligan) - operând extrapolările şi ajustările cuvenite.

2 februarie, 2007,
Bucureşti, România




 Toate articolele despre Last King of Scotland


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


Alte articole

 Nu lăsaţi copiii nesupravegheaţi! - The Last King of Scotland, Lucian Maier
 Imposibil de carismatic - The Last King of Scotland, Carmen Mezincescu
 Dau un regat pentru un cal de montă? - The Last King of Scotland, Alexandru Vărzaru
 Copil monstruos - The Last King of Scotland, Andrei Gorzo


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer