Copil monstruos - The Last King of Scotland

Dictatorul Idi Amin Dada, care a tăiat şi a spînzurat în Uganda între 1971 şi 1979 (şi a murit de moarte bună în 2003, exilat în Arabia Saudită), trebuia să ajungă pînă la urmă subiect de film: nu numai că, după toate aparenţele (şi la fel ca mulţi alţi dictatori din Secolul Cinematografului), trăia mai puţin în lumea reală şi mai mult într-un film istoric monumental şi oligofren care rula numai la el în cap, dar la apogeul puterii lui mai era şi un fel de superstar, datorită unei prese internaţionale mai sensibile (pînă la un punct) la extravaganţele lui decît la bilanţul politicii lui interne (cca. 300.000 de morţi). Uneori organiza parade pseudo-scoţiene (servise în batalionul colonial King's African Rifles) şi se îmbrăca în kilt. Alteori se îmbrăca în cowboy şi dădea cu lasoul după miniştrii săi. A obligat un grup de investitori albi să-l poarte pe o litieră şi se pare că i-ar fi adresat Reginei Angliei o scrisoare care spunea aşa: "Dragă Liz, vino la Kampala dacă vrei să cunoşti un bărbat adevărat." Regina a reuşit cumva să-i reziste, dar regizorul francez Barbet Schroeder, care a semnat documentarul autorizat (din 1974) Generalul Idi Amin Dada (subintitulat Autoportret), l-a găsit "foarte amuzant" şi charismatic. Scriitorul britanic Giles Foden, care s-a documentat extensiv pentru romanul său despre Amin, The Last King of Scotland (1998), afirmă că ar mai fi existat şi un film numit Zenga (din păcate pierdut), în care dictatorul juca "rolul unui mercenar însetat de sînge". Acest moment de mare trăire artistică din viaţa lui Amin nu e inclus în filmul The Last King of Scotland, adaptat după romanul lui Foden, în schimb există un moment înmărmuritor în care dictatorul se uită la un film: la Deep Throat, un amărît de porno lansat în 1972 şi transformat peste noapte, ca şi Amin însuşi, într-un aberant fenomen mediatic. Amin are o problemă cu subiectul şi cu personajul principal: "Cică ar avea un clitoris în gît", îi explică el, cu un aer morocănos, medicului său scoţian. "E posibil din punct de vedere medical?" Momentul ăsta vine tîrziu în filmul lui Kevin Macdonald, prea tîrziu ca să-ţi mai treacă prin cap să rîzi. Singurul gînd care-ţi mai trece prin cap este: omul ăsta conduce o ţară.

Portretul lui Amin (Forest Whitaker) e construit prin intermediul relaţiei sale cu medicul scoţian (James McAvoy) - un băiat tînăr şi nu din cale afară de serios, venit în Africa mai mult pentru distracţie - şi mai mulţi comentatori bien-pensants din presa occidentală au criticat filmul din cauza asta, incluzîndu-l într-o serie de producţii recente (alături de The Constant Gardener şi Blood Diamond) care pretind că sînt despre Africa, dar în care principalul rol al Africii pare a fi acela de a declanşa trezirea morală a unor specimene nu-deosebit-de-vrednice ale rasei albe. Există ceva adevăr în observaţia asta, dar, în cazul de faţă, ceva îmi spune că, dacă ar fi găsit vreo modalitate de a-l prezenta pe Amin altfel decît prin ochii unui european, filmul ar fi fost criticat mult mai rău; oare n-ar fi fost acuzat (şi cu mult mai multă îndreptăţire) că ignoră felia de responsabilitate care le revine fostelor puteri coloniale, că-l tratează pe Amin ca şi cum ar fi fost problema africanilor şi numai a lor? Forţa tragică a interpretării lui Whitaker provine tocmai din faptul că, fără a ne băga vreun deget în ochi, fără a împrumuta vreun accent de rechizitoriu, ne arată că Amin, cu visul lui de a fi regele Scoţiei, cu plăcerea lui de a scoate limba la Regină, cu valorile lui ca nişte poze colorate (reprezentînd curajul, camaraderia, loialitatea etc.) desprinse dintr-o carte englezească pentru copii, este copilul estropiat al colonialismului britanic senil. Latura lui de copil e cea care-l atrage iniţial pe doctor (care nu-i bănuieşte monstruozitatea), iar Amin ştie asta, tot aşa cum ştie cum să se răsfeţe pe lîngă reprezentanţii presei europene - cum să le gîdile paternalismul, cum să le dea ce vor. Whitaker reproduce perfect charisma asta (cu sau fără Oscar, e o interpretare colosală): după prima lui întîlnire cu doctorul (la care îi ia tricoul cu Scoţia, îi dă la schimb cămaşa lui de uniformă şi, pac, sînt prieteni), abia o aşteptăm pe a doua - pînă la un punct, relaţia lor are o încărcătură vitală neobişnuită, fără nici o legătură cu solemnitatea bisericoasă care pîndeşte majoritatea filmelor despre Africa.

Din păcate, deşi personajul doctorului a avut o serie de modele reale, relaţia e pînă la urmă prea ficţionalizată - la modul thrilleresc-senzaţional; aş fi preferat ca doctorul să nu se implice în tragedia Ugandei într-atît încît să se facă vinovat de moartea unui ministru, să se culce cu una dintre soţiile lui Amin şi, în cele din urmă, chiar să atenteze la viaţa preşedintelui. Dar, cu toate înfloriturile astea neconvingătoare, acest portret al lui Amin trebuie văzut: în interpretarea lui Whitaker, infantilismul lui e realmente radios şi realmente îngrozitor, iar ce se întrezăreşte în spatele lui - confuzia care l-a produs - îţi rupe inima.