Balul, strigătul mut al istoriei

Balul, mult aşteptata premieră de la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu, confirmă încă o dată valoarea şi originalitatea tânărului regizor Radu-Alexandru Nica şi probabil îi aşterne covorul roşu spre un loc în topurile celor mai bune piese ale anului 2007.

După Vremea dragostei, vremea morţii, în care reuşea să ofere o perspectivă debarasată de ideologii asupra perioadei comuniste, Nica realizează cu ingeniozitate o punere în scenă a istoriei României din anii 1920 în 2000, şi nu oricum, ci fără cuvinte.

Premiera Balului a fost aşteptată cu mult interes dar şi cu suspiciune: cum să reclădeşti o întreagă istorie fără ca actorii să rostească nici un cuvânt? Un răspuns parţial mi-a oferit regizorul cu doar câteva ore înainte de premieră: muzica avea să fie un element cheie. Aleasă şi mixată inteligent - ca în toate spectacolele de până acum ale lui Nica - împletindu-se cu un scenariu original (co-autoare Mihaela Michailov) şi cu jocul dezlănţuit până la insuportabil al actorilor sibieni, muzica avea să ilustreze şi să lege între ele cele mai importante perioade din istoria României, iar versurile cântecelor, puse cap la cap, aveau să spună fără cusur Povestea.

"Pentru prima oară, folosesc muzică românească. Din pricina faptului că nu există text vorbit, versurile au şi calitatea de a duce povestea mai departe. Muzica în spectacolele mele are un rol extrem de important, iar aici mai important ca oricând", a explicat Radu-Alexandru Nica, al cărui spectacol te plimbă prin istorie pe partituri ale anilor '30, apoi ale muzicii legionare şi ale celei exuberante a anilor '60, apoi ale rockului flower-power şi ale muzicii uşoare şi prea uşoare a ceaiurilor dansante din anii '80...

Balul este un spectacol realizat special pentru programul Sibiu 2007, după o idee Theatre de Compagnol, în premieră absolută, ilustrând o istorie a secolului XX, pusă în scenă prin muzică şi dans. "Este un proiect la care m-am gândit încă din facultate, fiind inspirat de Balul lui Ettore Scola, în care este povestită o perioadă de timp din Franţa secolului douăzeci prin alte mijloace decât al vorbirii. Mi s-a părut un mod fermecător de a descrie o istorie", spune Nica.

După realizarea scenariului, la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu au urmat zile şi nopţi de repetiţii, cu totul ieşite din comun pentru actorii care au depus o muncă mai degrabă de dansatori şi de artişti de film mut. "Ori la bal, ori la spital!", acesta le-a fost motto-ul, născut când mai trosnea câte o spinare sau o claviculă.

Rezultatul este absolut spectaculos. Povestea nu numai că nu stagnează nicio clipă, dar este atât de densă şi intensă, încât te cuprinde în vârtejul ei în ritm de "fast forward" ("repede înainte") şi te lasă cu răsuflarea tăiată.

Istoria colectivă este ilustrată de Radu-Alexandru Nica şi Mihaela Michailov prin destine personale. Aceleaşi personaje, întruchipate de cei doisprezece actori sibieni, se regăsesc de la un deceniu la altul, transformate, transfigurate - uneori îi regăseşti patinând de-a lungul aceluiaşi destin, alteori totul pare o joacă tristă, de-a "ce-ar fi fost dacă te-ai fi născut atunci", iar artistul întruchipează un cu totul alt personaj.

"România trecută şi România prezentă se întâlnesc la intersecţia gesturilor care au asfaltat istoria. Balul este spectacolul României turnate în corpul mare - istoria colectivă, şi corpul mic - individul", spune Mihaela Michailov, co-autoare a scenariului.

Avem la început bucuria anilor '30, cu cochetării, dans, rochii spumoase, pene şi păr dat cu briantină, avem apoi război şi durere - iar scaunele din sală vibrează la propriu, la unison cu boxele care urlă pe scenă - cu poveşti de dragoste sfărâmate de plecări pe front, de trădări şi de moarte, apoi alegeri fraudate şi, în cele din urmă, comunismul, cu delaţiuni, avorturi, foamete, cozi infernale la lapte în zori de zi...

Marele merit al lui Radu-Alexandru Nica este că, din nou, ca şi în Vremea dragostei, vremea morţii, reuşeşte să găsească tonul potrivit pentru a spune o poveste atât de mare, lipind cu măiestrie poveşti mici, ca piese preţioase ale unui caleidoscop. Nica reuşeşte, din nou, să spună istorie fără încrâncenare. O istorie care mişcă profund spectatorul, poate şi fiindcă oricare dintre noi putem regăsi, în destinele ce se nasc şi mor traversând ameţitor scena, un bunic, un părinte, o soră, un prieten şi, în cele din urmă, chiar pe noi înşine.

Am lăsat la final o precizare preţioasă. Actorii din Sibiu au jucat cu toată dăruirea deşi cu toţii treceau printr-o perioadă extrem de dificilă. În timp ce ei jucau, unul dintre colegii lor, Ovidiu Moţ, se zbătea între viaţă şi moarte pe un pat de spital, la Târgu Mureş. Cu o săptămână înainte, chiar după premiera de la Pescăruşul lui Andrei Şerban, Moţ (actorul care îl interpretase pe Şamraev) a fost găsit într-un parc, lovit la cap.

Purtând banderole albe la braţ, la premiera Balului, actorii au protestat faţă de nepriceperea doctorilor sibieni, care nu ar fi intervenit prompt, şi faţă de ancheta poliţiei, considerată superficială. Artişti din Bucureşti li s-au alăturat chiar înainte de premiera Balului, cerând Ministerului Culturii şi celui de Interne o anchetă serioasă. Ovidiu Moţ se pare că ar fi fost atacat şi jefuit, însă primele declaraţii ale poliţiei dădeau de înţeles că actorul ar fi fost în stare de ebrietate, lucru infirmat vehement de colegii săi, alături de care Moţ s-a aflat până cu puţin timp înainte să fie găsit lovit.

---

Balul, după o idee Theatre de Compagnol
Regia: Radu-Alexandru Nica
Scenografia: Helmut Sturmer
Costume: Maria Miu
Coregrafia: Carmen Coţofană
Distribuţia: Diana Fufezan, Gabriela Neagu, Ofelia Popii, Florentina Ţilea, Codruţa Vasiu, Florin Coşuleţ, Adrian Matioc, Horia Nicoară, Adrian Neacşu, Cătălin Pătru, Viorel Raţă, Pali Vecsei
Fotografii: Claudiu Rusu.