Am purtat-o şi la Sibiu, în 17 februarie 2007, când m-am dus la teatru să văd Balul, convins că dau peste o comedie la care să mă distrez şi să uit de grijile mele româneşti. Nici vorbă. De distrat, m-am distrat, ce să zic, că era cu muzică, dans, lumini, dar a fost o distracţie cam chinuită. Şi asta pentru că Balul mi-a încins şi mai disperant grijile de român. Nu uit nici acum de ce n-am râs, nu m-am simţit bine şi nu mi-a venit somnul la un spectacol ca Balul. Nu uit şi voi scrie de ce la acest spectacol m-am râs. De mine însumi, de românul din mine, de istoria ţării din noi toţi.
Balul e ceea ce aşteaptă oricine care a visat cum ar arăta istoria asta, spusă în doi timpi şi trei mişcări. A visat-o şi Radu-Alexandru Nica, încă din studenţie, regizând în Balul nu atât lucrul cu o mare trupă de actori, cât capriciile unei istorii, înghesuită în aproape două ore de teatru non-verbal. Şi nu vorbesc de orice istorie, ci de cea recentă a României (1920-1989), tratată dramaturgic de Nica şi Mihaela Michailov în acea viziune sintetică la care recurseseră cineastul Ettore Scola (turnând Balul, în 1983) şi Théâtre du Campagnol (montând un spectacol similar, în 1980).
Dacă te gândeşti că povestea începe cu anii 2000, ca apoi să sară în interbelic şi să parcurgă istoria până în decembrie 1989, te vei minuna nerăbdător cum de încap atâtea în două ore de teatru. Fiecare moment se desface şi se închide cu energia, cu tipologiile, reflexele şi esenţializările grăbite ale unui videoclip. Şi fiecare moment îşi impune specificul, suprapunându-l celui dinainte şi anticipându-l pe următorul, aşa încât spectacolul se înalţă ca un tort de ilustrări istorice, cu stări şi efecte lucrate coregrafic.
Sala de "bal", cu scaune şi mese, cu bar şi televizor în dreapta, cu trepte în fundal, e locul unde începe totul: un night-club, plin de civilizaţia macho-sexy-dolby sorround a anilor 2000, de la stripteuse hot, la scandalagii cu ciocate. Se saltă apoi în anii '20-'30, evocând vremuri îndulcite de şarmul tangoului, de voioşia swingului şi de violenţa propagandelor legionare şi sovietice. Sunt ani parcă imbecili, naivi, dar cu nimic mai puţin burleşti decât generaţia 2000, ceea ce te convinge că istoria noastră se cam repetă, în sensul ocolirii virtuţilor.
La fel de intens e adus în scenă şi războiul, cu tot haosul lui, fiind anticipat printr-o scenă care parcă strânge în ea toată vlaga Balului: barmanul apucă două beţe de lemn cu care loveşte barul, scaunele, mesele, în cadenţe care imită marşuri, clopote, salve de tun şi mitralieră, transformând acest decor într-un altar profan al memoriei româneşti. Vezi apoi cum pică din cer manifeste, cum indivizi suspecţi hotărăsc mersul istoriei cu pistolul, cum totul e încetinit de foamete, agonie, patos.
Dar vin alegerile, urna comuniştilor umplându-se fraudulos cu voturile date ţărăniştilor. E rândul proletariatului să vină la putere, acţiune condamnată, în Balul, prin zgomote groteşti de năpădire a şobolanilor. Iar dacă vrei să vezi refuzul românului în faţa comunismului, apoi "scena cărţii" e perfectă. Când barmanul deschide cartea, se aude un zgomot de tren în mişcare (locomotiva istoriei, de la Marx citire...), pe care barmanul îl priveşte uluit mişcându-şi capul de la stânga la dreapta, gest de mare fineţe care coincide cu un refuz.
Ţâşnesc apoi dansurile maselor de proletari, în care individul e nevoit să se piardă, cu un zâmbet de extaz scrijelit pe faţă, şi asta pentru că "epoca de aur" începe sub spaima armelor. Ca şi sub aceea a geniului carpatin, alias Ceaşcă, al cărui portret e adus în scenă pe melodia "Sunt un simplu cetăţean", ca superbă punere în abis. Iar la televizorul din dreapta vezi cum Balul devine glosarul celor mai româneşti isprăvi de pe-ntinsul celor patru decenii, între care poţi ghici bătrâna emisiune Reflector, succesul Nadiei şi scena balconului din 1964. Tot la TV poţi vedea imagini cu Neil Armstrong plutind pe Lună, ca excelent comentariu pentru starea de derivă a comunismului, reflectat pe scenă.
Ai zice că ce vezi în spectacol, de la venirea comuniştilor până la revoluţie, seamănă cu o neostoită măcinare de vieţi, care face ca istoria să fie totodată ring de dans, strofă şi eşafod. Ring de dans, fiindcă oamenii îşi îneacă amarul în muzică, odată cu răzleţele momente de libertate, evocând vremurile când Margareta Pâslaru, Aurelian Andreescu, Victor Socaciu, Phoenix dar şi The Doors sau Bee Gees scriau jurnalul sonor al refugiului românesc. Strofă, fiindcă sunt vocile cenaclului "Flacăra" cele care strâng stadioane de oameni, lecuind istoria cu acorduri de chitară şi versuri încinse de credinţa că the golden age never was the present age... Nu poţi uita clipa când barmanul eliberează scena ca pentru o luptă, îngrămădind scaunele şi mesele în stânga, pe voice-over-ul paroxistic al lui Păunescu. Eşafod, pentru că nimic nu poţi compara cu drama "decreţeilor", a industrializării, a cutremurului, a "raţionalizării resurselor" şi, fireşte, cu drama revoluţiei. Sunt scene care încarcă Balul de durere: avortul grăbit; întoarcerea acasă a muncitorului în uniformă de lucru, cu cască şi bicicletă; căderea unui perete uriaş în dreapta scenei, în clipa cutremurului; coada la alimente din anii '80, cu sacoşe goale ţinute de mâini care abia ies din paltoane cenuşii; izbirile de trupuri, urletele de spaimă şi delir, ce încălzesc iarna lui 1989. O iarnă şi o istorie vindecate de handicap, după cum sugerează barmanul-rezoneur, atunci când iese din scenă luând în spate două cârje, de care, pare-se, ţara nu mai are nevoie.
Ziceam ceva de grijile româneşti. Nici nu te poţi gândi la altceva, când vezi că scenele încep doar după ce actorii coboară în scenă, pe scara din fundal. Decorul îţi spune că orice întoarcere în istorie e o coborâre şi că orice istorie e un subsol, spre care îţi alunecă paşii cum îţi alunecă spre vraci. Îţi dai seama, descurajat, că Balul e o cotrobăire în istorie după nişte motive care să explice hedonismul stării noastre de azi, exprimat atât de bine prin scena clubului de noapte. Astfel, Balul nu spune istoria într-o ureche, cum s-ar crede - ca parodicul O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu al lui Tocilescu -, ci dojenitor şi cald. Că te şi întrebi ce mai căutăm noi în viaţa noastră de români, dacă am ajuns, în anii 2000, să trăim pentru un fel de cult al gălăgiei, consumat în nu ştiu ce night-club de bezmetici. De aceea, Balul e o lecţie de istorie care îi împacă pe toţi, de la vârstnicii nostalgici, sătui de nebunia "tinerilor din ziua de azi", la tineri, în sfârşit lămuriţi că excesele lor sunt excesele tuturor, de oricând.
Se spune că nici o trupă românească de teatru nu-i încă pregătită să lucreze un spectacol non-verbal, de coregrafie şi gestică. Fals. Actorii de la Sibiu au o flexibilitate tehnico-stilistică ce astupă golurile şcolii româneşti de... semi-teatru. Ce fac ei în Balul se cheamă disponibilitate profesională pentru performanţă, adică meserie, şi se vede cu ochiul liber. Chiar dacă lipsesc replicile, povestea se încheagă din împletirea vizualului cu sonorul, făcând din dans, gest, mimică, vestimentaţie, decor, muzică şi sunet scenic o ditamai pâlnia prin care alunecă, uşor, toate acele situaţii de ilustrare istorică, de care am tot vorbit.
Nu trebuie să fii foarte atent - culegi o situaţie din orice întâlnire între două personaje, spectacolul fiind aşa de citeţ pentru că de multe ori contextul scenic (complexul de acţiuni secundare cu funcţie de acumulare atmosferică) se subordonează în raport cu cel puţin două situaţii centrale simultane. Nici nu rezista un asemenea montaj alternat, dacă regia nu respecta principiul polifoniei, care te obligă să asişti la o competiţie de semnale, pe canale variate, de la mişcare şi muzică, la imaginile TV (pleonastice, uneori, în relaţie cu mişcarea). Spectacolul se mişcă rapid, cu un maximum de ritm şi stilistică deteatralizante, specifice lui Nica. Contează şi contrapunctul, care te ţine treaz prin scene de rupere neaşteptată a discursului (solo-ul coregrafic al comunistului; momentul Micii ţiganiade de Phoenix sau al deschiderii cărţii; momentele mute, cu zgomote de scenă; stop-cadrele cu nunta şi cu cozile la alimente, pe ecleraj sepia care apropie foarte tare registrul imagistic de pulsul verismului şi de subiectele din pictura lui Georg Grosz).
Şi ai tot timpul impresia că ceea ce apare în scenă, de fapt, ţâşneşte. E atâta elan pe scena Teatrului din Sibiu şi atâta muzică bună în boxele care te scutură în fotoliu, că nu te poţi abţine să nu baţi din picior. Fără muzică, care comentează scenele, şi fără murmurul acela sonor de fond, aproape psihedelic, Balul n-ar "energiza" pe nimeni. Adică nu te-ai mai întoarce de la spectacol cu dorinţa aia să dansezi şi să vorbeşti româneşte, cum te întorceai de la un film cu karate, dornic să loveşti.
Nu ştiam că am nevoie, ca român, de acest spectacol, care vine ca un CV terapeutic pentru fiecare dintre noi. Chiar dacă scenariul nu acoperă decât o parte a istoriei, totuşi simţi că vezi totul, prin vizorul retrospectiv pe care a început să-l folosească şi filmul românesc. Vorbind de o Românie tot mai absentă, ca neam, Balul apare ca un top al greşelilor, prostiilor şi durerilor din ultimul secol de viaţă românească. O viaţă şi un secol cam bolnave, dacă stai să te iei după lumina palidă a becului galben din dreapta scenei. La Sibiu, acolo unde teatrul a intrat în rând cu lumea, făcându-şi un obicei din a se ocupa de ea, Balul rămâne un hit durabil al teatrului românesc.
Teatrul Naţional "Radu Stanca", Sibiu
Balul
Versiune scenică: Radu-Alexandru Nica şi Mihaela Michailov, după o idee a Théâtre du Campagnol
Regie: Radu-Alexandru Nica
Coregrafie: Carmen Coţofană
Costume: Maria Miu
Decor, light-design: Helmut Stürmer
Coordonator muzical - compozitor: Vasili Şirli
Distribuţia: Diana Fufezan, Gabriela Neagu, Ofelia Popii, Florentina Ţilea, Codruţa Vasiu, Florin Coşuleţ, Adrian Matioc, Horia Nicoară, Adrian Neacşu, Cătălin Pătru, Viorel Raţă, Pali Vecsei
Concepţie caiet-program: Raluca Taban şi Aura Gaidarji
Durata: 1 h 50 min.
Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.