Ideea spectacolului e simplă(?) O sală (de bal / bar / bodegă) prin care se perindă diverse personaje (jucate de aceiaşi actori) din diferite epoci - sau, mai propriu spus, decade - ale istoriei României, plonjînd din contemporaneitate la începutul secolului XX, trecînd prin nişte roaring twenties balcanici, prin toată efuziunea interbelică, apoi ascensiunea şi decăderea dreptei, invazia rusnacilor şi creşterea comunismului (în paralel sau direct dependentă de căderea... umanismului); şi, în fine, viaţa sub regimul roş(-negru) pînă la infamul so-called sfîrşit... Structural, poate părea că cercul nu se închide, în sensul în care perioada 1989-2000 este aparent "uitată". Dar... dar la o interogare mai atentă - nu atît a spectacolului, cît a propriei experienţe - n-am ajunge oare la concluzia că momentul din care se pleacă e, de fapt, o sinteză a celor zece-şaptesprezece ani "de tranziţie"? Adică, s-a schimbat chiar aşa drastic amestecul de bişniţari, curve, manelişti, nostalgici, stripăriţe şi baştani, de la deschiderea orizonturilor kitschoase a anilor '90 pînă la momentul prezent? Eu n-aş prea zice.
Ca şi la nivelul conceptului, şi cu mesajul (marele mesaj!) e aproape la fel de simplu. E cam cum zicea Basil Liddell Hart (să trăiţi!), un istoric militar britanic: In strategy the longest way round is often the shortest way there; a direct approach to the object exhausts the attacker and hardens the resistance by compression, whereas an indirect approach loosens the defender's hold by upsetting his balance. Carevasăzică, ocolul foaaarte lung prin deceniile României e calea cea mai scurtă către... Mda, de-aia ziceam că e "aproape" simplu. Pentru că întrebarea e: către ce duce calea? Către there? Dar unde e there şi de ce trebuie / vrem să ajungem acolo? There poate fi, de fapt, here. Deci, asta înseamnă că plecăm de aici ca să ajungem tot aici. Nu e deloc absurd. Plecăm ca să ieşim din blocajul care ne împiedică să mergem mai departe; facem ocolul numai ca să ne luăm avîntul de a sări peste acum; trecem prin decade pentru a învăţa lecţia de naturaleţe a scurgerii agoniei în extaz şi invers. Cum ar spune englezoii: learn to dance the times away...
Pentru că istoria României din Balul asta şi e. Nu, mă scuzaţi, nu a României, a românilor. A unei umanităţi aflată într-o permanentă alternanţă, capricioasă, de întuneric şi lumină, agresivitate (deseori refulată) şi umilinţă (deseori auto-indusă). Cele mai vibrante scene sînt tocmai acestea, de fină intrare, nesimţită întrepătrundere a unei atitudini în alta, a unui timp în altul. Esenţial şi emblematic e, de pildă, momentul transformării mişcării de charleston în salut legionar. Şi e doar unul din toată seria splendidă de momente tranziţionale, dozate cu grijă, aproape pedant, dar cu o vigurozitate latentă. De reţinut e faptul că la această lecţie de istorie nu te poţi prezenta nepregătit. Trebuie să ştii cîte ceva despre periniţă, evrei, decreţei, Flacăra... Şi despre multe altele. Asta ca să poţi remarca / savura la maxim - şi dau numai un exemplu - corola de floarea-soarelui (cu seminţe), simbolul erei flower-power proletare.
Spectacolul este construit într-o cheie... senzaţională. Adică - prin varietatea antrenantă a coloanei sonore, prin nostalgia emanată de culoarea de epocă a diverselor costume şi obiecte-simbol, prin energiile corporalităţii aţîţătoare a actorilor (mai ales a actriţelor), foarte bine exploatate / captate coregrafic - apasă puternic pe butoanele registrului simţurilor spectatorului. Atît de puternic, că Balul dobîndeşte o puternică însuşire erotică şi, fie-mi iertat, falică. E o înşiruire de partide de amor cu spectatorul, violente, violatoare, rupătoare ca un despărţitor de coaste la operaţia pe cord deschis, alternînd cu tandreţuri post-coitale (sau inter-coitale?) asemenea (sfîşietoare, adică). Balul, deci dansul, e ca sexul. Sau, mai corect, e sex. Funcţiile / finalităţile sînt aceleaşi - plăcerea şi defularea. Plăcerea care vine din comedia şi antrenul spectacolului, şi defularea care vine o dată cu exorcizarea demonilor - fie-mi din nou iertat! - naţiunii căreia îi aparţii. Şi se mai adaugă ceva. Un pic de durere (storcătoare de o lacrimă, una singură), ca la o febră musculară. Sau, dacă vreţi, ca la o dezvirginare. Numai aşa te simţi, pe tine, că trăieşti. Asta te face, din copil, om - sau măcar un copil mai mare.
Cînd am ieşit din sală, am înţeles în sfîrşit adevărata semnificaţie a expresiei "fută-te istoria!". Şi am simţit nevoia unei ţigări. De după.