Însoţitori şi însoţitoare la Berlin

"Vedeţi degetele de la mîna asta?" a-ntrebat-o pe ziaristă Paul Schrader, preşedintele juriului, la conferinţa de presă de după proiecţia filmului său The Walker (prezentat, fireşte, în afara competiţiei). "Mi le-ar tăia dacă v-aş răspunde la această întrebare!"

Ziarista era Diana Grigorcea, corespondenta Realităţii TV la Berlinală, şi întrebarea era dacă The Good Shepherd - filmul lui Robert De Niro din competiţie - are şanse la vreun premiu pentru că este "genul lui (Paul Schrader) de film"...

Întrebarea era deşteaptă, dar răspunsul (venind de la Schrader - adică omul care a pus în gura lui De Niro una din cele mai celebre replici din istoria Cinema-ului: "Are you talkin to me!?", în Taxi Driver) a fost şi mai deştept, destinzînd atmosfera de la conferinţă. Pentru că, faţă în faţă cu o legendă a ecranului precum Lauren Bacall (care joacă rolul unei venerabile socialite care-a văzut multe şi ştie şi mai multe), ziariştii au fost mai degrabă intimidaţi, punînd întrebări convenţionale, canonice sau patetice. (Una din ziariste - nu foarte tinerică, nici aceea! - a comis chiar gafa de proporţii de a o întreba pe "Miss Bacall" cum e să joace la vîrsta la care alte doamne picotesc în fotoliu...)

The Walker este un film excelent, un fel de continuare - după 20 de ani - a lui American Gigolo, cu ceva mai multă politică (acţiunea se petrece la Washington) şi nici un pic de sex. În orice caz, este meritul lui Schrader că a propus ecranului un personaj absolut memorabil: Carter Page al 3-lea, un tip care, atunci cînd i se spune că este naiv, are această replică antologică (demnă de Oscar şi de Oscar Wilde): "Nu sînt naiv, sunt superficial!" "Walker"-ul (care s-ar putea traduce prin "Însoţitorul") există, nu este o invenţie de-a lui Schrader, şi defineşte un bărbat mai tînăr, de obicei gay, care însoţeşte doamnele din înalta societate la teatre sau concerte atunci cînd soţii acestora n-au timp sau chef să o facă. Splendid interpretat de Woody Harrelson (care face, probabil, cel mai bun rol din cariera sa de pînă acum), Car Page este un gay bine crescut, dintr-o veche familie sudistă, care are un boyfriend turc (Moritz Bleibtreu, foarte bun la debutul său într-un film american) şi o zi pe săptămînă de canastă cu doamnele. Un personaj à la Tennessee Williams în America de după Monicagate... Acest personaj, fermecător dar destul de nepăsător, se trezeşte implicat într-o crimă (sau, mai bine zis, nu ezită s-o acopere pe doamna implicată (sau nu) în moartea amantului său) - şi, de aici încolo, lucrurile nu pot decît să se încurce şi mai tare, antrenînd politica (sîntem, să nu uităm, la Washington!) şi, mai ales, politica intereselor şi lobby-urile economice la cel mai înalt nivel. Schrader a explicat foarte bine - la conferinţă - că nu este vorba despre "un film politic", şi nici despre "un film cu gay", ci despre un "studiu de personaj". Şi de moravuri, aş adăuga: faţă de American Gigolo (titlu cu care, vrînd-nevrînd, The Walker o să tot fie comparat), filmul din 2007 este mai fin, mai subtil, mai puţin "in your face", cum se spune, are un brelan de actori care, ca la Altman, fac roluri remarcabile (Kristin Scott Thomas, Lily Tomlin, Willem Dafoe...) şi reuşeşte performanţa de a transforma un personaj autodefinit ca superficial - precum cel interpretat de Harrelson - într-un centru de greutate şi de emoţie: Carter Page III este singurul (într-o lume guvernată de "îmi dai / îţi dau" şi de "prietenii" interesate) care mai crede în onoare şi care are gentileţea să scoată armele cavalereşti ale blazonului său pentru a apăra onoarea unei doamne (căreia nici măcar nu-i este amant).

Bacall (care a venit însoţită de căţeluşul ei) a fost regală la conferinţa de presă. Întrebată ce crede despre industria filmului de astăzi şi cum i se pare că a evoluat Cinematograful, "Miss B" a amintit că a debutat acum 60 de ani, aşa încît are o privire consistentă asupra peisajului... Iar "peisajul" i se pare (cu excepţiile de rigoare) dominat de mediocritate: televiziunea a stabilit noile reguli ale jocului şi totul se învîrte, acum, în jurul rating-ului. Evident, nimeni nu-i mai oferă un rol principal, de aceea nu ratează - cu nicio ocazie - şansa de a juca într-un film cu adevărat bun, bucuroasă să facă parte dintr-o echipă de actori şi de realizatori de care să nu-i fie ruşine.

Este un lucru mărturisit şi de Marianne Faithfull la conferinţa de presă de după proiecţia celui mai aplaudat film (de pînă acum) din competiţie: Irina Palm, al doilea lungmetraj al unui regizor de aproape 60 de ani, Sam Garbarski. Faithfull - care este ea însăşi o legendă a rockului, debutînd în muzică în anii '60 - a amintit că a fost o încîntare să joace în Marie Antoinette al Sofiei Coppola (unde o interpretează pe mama reginei, împărăteasa Maria Tereza) şi că, nefiind actriţă, abia aşteaptă să iasă din personajul "Marianne Faithfull" atunci cînd i se oferă ocazia; dar - atenţie -, nu o face decît în clipa cînd simte că scenariul, şi ştie că regizorul, merită aventura! Filmografia ei este scurtă (a debutat în Made in the USA al lui Godard, în 1966, a mai jucat la Tony Richardson, Jack Cardiff şi Patrice Chéreau...) tocmai pentru că i se pare foarte important să nu facă rabat de la un anumit standard de calitate. Altminteri, primeşte o grămadă de propuneri "rubbish"...

Irina Palm este un film de o mare simplitate, dar extrem de uman şi de "afirmativ". Este povestea unei bunici (Faithfull este ea însăşi bunică) care, atunci cînd află că nepotul ei este pe moarte, nu se dă înapoi să se angajeze în industria sexului pentru a-l salva, strîngînd banii pentru operaţie. "Industria sexului" este un eufemism - cum îi explică patronul sexodromului din Soho, jucat de Miki Manojlovic (actorul lui Kusturica) - pentru ceva foarte simplu şi "la obiect": Maggie nu are altceva de făcut decît să frece sculele clienţilor introduse printr-o gaură în zid - ea (în capot) de o parte a lui, clientul (gîfîitor) de cealaltă. Filmul este minunat de pudic, salvînd printr-un umor de bună calitate subiectul "sordid".

În afara competiţiei oficiale, filmul cel mai comentat de pînă acum a fost Interview, prezentat marţi seara în secţiunea "Panorama". Este un remake (regizat şi jucat de Steve Buscemi) după filmul omonim al cineastului olandez Theo Van Gogh - asasinat de un fundamentalist islamic în plină stradă, acum cîţiva ani. Filmul lui Buscemi îi este dedicat, explicit (pe generic) şi implicit (la un moment dat, camera trece peste o fotografie a lui Van Gogh, aflată în loftul actriţei Sienna Miller) şi este unul din cele mai bune filme de la această ediţie (a 57-a) a Berlinalei. Cu excepţia începutului şi, parţial, a sfîrşitului, tot filmul (de numai 81 de minute) se petrece în loftul unei vedete de televiziune, Katja (personaj interpretat de Sienna Miller). La sesiunea de Q & A, de după proiecţie, l-am întrebat pe Buscemi cît timp le-a luat pentru a filma această psihodramă - plină de surprize şi întorsături de situaţie -, ţinînd cont de faptul că filmul pare tras "dintr-o bucată" (cam ca Tape al lui Richard Linklater). Mi-a spus că partea din loft a fost trasă în 9 zile, în timp ce originalul lui Van Gogh s-a filmat în numai 5. Deşi Sienna Miller (care face un rol absolut formidabil, acesta fiind - de fapt - adevăratul ei breakthrough, care-o impune ca o excelentă actriţă!) nu a fost prezentă, Buscemi a "salvat seara" într-un mod foarte simpatic şi lipsit cu totul de vedetisme, vorbind cu simplitate şi umor despre relaţia lui personală cu jurnaliştii (personajul interpretat de el este jurnalist) - povestind, de pildă, că un interviu luat prin telefon, de un ziarist britanic, a apărut precedat de explicaţia că acesta s-a întîlnit cu Buscemi într-un bar, că s-a băut la greu şi că, la un moment dat, şi-ar fi făcut apariţia şi... Tim Roth!

Ce n-am aflat, jurnalist lipsit de imaginaţie cum sînt, este cine era blonda care l-a însoţit pe Steve Buscemi la proiecţia filmului - şi care a stat, pînă la începerea lui, cu gluga pe cap... Cînd şi-a dat-o jos, am sperat să fie chiar Sienna Miller, apoi mi s-a părut că seamănă cu Patricia Arquette. Dar nu: era - pur şi simplu - "blonda lui Buscemi", personajul misterios al unei nopţi de februarie berlineze.