Şi-am fost la Berlin şi m-am întors. Cam dezumflată. Schinken-ul a fost la fel de bun, anul ăsta am variat cura şi-am dat şi cu creveţi. Dar filmele mi s-au părut mai slăbuţe faţă de cele din anii trecuţi. Dieter Kosslick, directorul festivalului, a vopsit gardurile. Pe cel dinspre stradă - deschizînd cu La Môme (care are ca titlu în engleză La Vie en rose!), biografia lui Edith Piaf, deloc roză. Pe cel dinspre ieşirea din curte - închizînd festivalul cu un alt film francez, Angel de François Ozon, film fals oniric, fals dolce far niente, pseudo-fluffy sau cum vreţi să-i spuneţi. Un film care mie mi-a plăcut, deşi mi s-a părut cu 20 de minute prea lung. (Ce mai contează cînd am văzut în festival şi filme cu 90 de minute prea lungi?!)
Ce-a ascuns Dieter Kosslick între garduri? În principal filme realizate pe subiecte de actualitate, politice, asumate, dar orchestrate cu atîta conformism, într-un mod fie bătrînicios, fie stereotip. N-am prea înţeles nimic din selecţie. Nu e de mirare că filmul lui Sam Garbarski, Irina Palm, care nu era o capodoperă, ci un film onest, simplu şi uman, i-a încîntat atît de mult pe jurnalişti. La fel s-a întîmplat, dar pe o scară mai redusă, cu producţia care finalmente a primit Ursul de Aur, Tuya's Wedding de Wang Quan'an, film de o mare naturaleţe, care evită cu dibăcie capcanele socialului sau politicului, preferînd comedia amară a peţitorilor care asediază o tînără femeie nevoită să-şi caute un nou soţ (păstrîndu-l pe cel vechi) pentru că nu poate ţine singură toată familia.
Filmele Berlinalei în SMS-uri
Letters from Iwo Jima de Clint Eastwood (prezentat în afara competiţiei) - arată bine, e construit bine dpdv dramaturgic, dar e prea gonflat.
The Good German de Steven Soderbergh - omagiu adus filmelor anilor '40 (Casablanca în special), care din acest motiv mi-a plăcut, nepărîndu-mi-se kitchios, plus că S.S. nu imită un gen fără vreo motivaţie mai adîncă. George Clooney e foarte bine, Cate Blanchett e puţin îngroşată, spre pastişă.
The Good Shepherd de Robert De Niro - foarte lăudabile munca şi curajul unui actor de a se apuca de un proiect atît de amplu. Filmul e corect, nu genial, nu tocmai plictisitor, prea lung. Excelent John Turturro, corect Matt Damon, nepotrivită Angelina Jolie. De Niro a anunţat că plănuieşte să continue istoria CIA cu încă două filme.
I'm a Cyborg, but that's OK de Park Chan-wook - un film foarte greu de privit pentru că totul sună fals, de la ideea tinerei fete care lucrează într-o fabrică de aparate de radio şi care se crede robot, pînă la lovestory-ul din spitalul de nebuni.
The Walker de Paul Schrader (prezentat şi el în afara competiţiei) - nu m-a înnebunit revenirea cineastului la trama din American Gigolo, filmul mi s-a părut inegal, interpretarea lui Woody Harrelson pe post de walker (= însoţitor = gigolo asexuat) homosexual mi s-a părut îngroşată. Moritz Bleibtreu era bun, Lauren Bacall era ca obicei excelentă, Kristin Scott Thomas mi-e antipatică din principiu.
Notes on a Scandal de Richard Eyre (prezentat în afara competiţiei) - elegant, foarte bine scris, excelent jucat (Judi Dench şi Cate Blanchett), în aşa fel încît nu ştii ce e mai bolnăvicioasă, pasiunea unei profesoare mature pentru un elev de-al ei sau cea a altei profesoare, şi mai în vîrstă, pentru profesoara mai tînără.
Les Témoins de André Téchiné - foarte curată şi simplă reconstituirea perioadei anilor '80 din Franţa, cînd SIDA începe să dea din aripi. Foarte bine scris, cu personaje consistente, foarte bine jucat.
Ne touchez pas la hache de Jacques Rivette - un nou Balzac după La Belle Noiseuse, mai lipsit de rafinament şi de consistenţă, dar nu plictisitor. Faină ideea jocului seducţiei văzut ca un război chirurgical cu bătălii care schimbă scorul. Foarte buni actorii, foarte bună Bulle Ogier care punctează din trei apariţii.
Goodbye Bafana de Bille August - subiect de largă respiraţie - povestea reală a ofiţerului care l-a păzit 20 de ani pe Nelson Mandela în închisoare, dar tratare foarte conformistă, ca pentru un film de televiziune. Joseph Fiennes nu prea are consistenţă, dar Dennis Haysberg e convingător în rolul de simbol care se desăvîrşeşte mai mult în umbră.
Restul filmelor nu contează.