Berlinala îşi continuă cursul până sâmbătă seară, urmând ca duminică, atunci când se va şti unde merg Urşii, să aibă şi publicul acces nelimitat la filme. Această a 57-a ediţie este una sub ceea ce ne aşteptam. Ca în fiecare an, revista "Screen International", care scoate numere zilnice destinate festivalului, invită mai mulţi critici renumiţi într-un juriu neoficial.
Favoritul de până acum al criticilor este de departe Irina Palm, în regia germanului stabilit în Belgia Sam Garbarski. El este urmat de două filme, Tuya's Wedding de Wang Quanan şi filmul austriac The Counterfeiters de Stefan Ruzowitsky.
Sunt necesare câteva precizări. În primul rând că e vorba de opţiuni subiective, fireşte (mie filmul lui Ruzowitsky nu mi se pare în nici un caz de Ursul de Aur). În al doilea rând că nu a apărut deocamdată nici un film de patru stele, adică unul care să semene a capodoperă (ceea ce nu se întâmplă în fiecare an), sau care să fie atât de valoros şi de original încât să fie luat în braţe de aproape toţi criticii. S-ar părea mai degrabă că filmele din competiţia oficială au fost selecţionate în acest an din alte motive decât neapărat cele valorice. De pildă, When a Man Falls in the Forest de Ryan Eslinger, s-a trezit în competiţie nu pentru că ar fi fost bun (e un fel de copie palidă a filmelor independente gen Sundance, cu oameni alienaţi şi "bărbaţi de serviciu" care dau cu aspiratorul prin firme ascultând operă la căşti), ci pentru că era coprodus de Sharon Stone. Iar Sharon Stone nu putea fi refuzată şi dădea bine pe covorul roşu. Acest film a fost şi primul recompensat de criticii din juriul despre care vorbeam cu un fel de cruce neagră, adică "slab" (adică "bad", spre deosebire de "poor", care are o stea roşie). Un alt film cu probleme este El Otro, al argentinianului Ariel Rotter, despre care un jurnalist spunea într-o revistă că inspiră o singură curiozitate: ce caută în competiţie?
Să dăm cu parul? Probabil că selecţionerii sunt atenţi la părerile jurnaliştilor. Dar se pare că ei au înclinat în acest an spre diversitate. Au ales filme din multe ţări, realizate pe teme, mai ales politice, diverse. Aşa este Beaufort, un film israelian semnat de Joseph Cedar, un fel de Deşertul tătarilor combinat cu un film de război, în care un grup de soldaţi israelieni de azi păzesc o fortăreaţă veche de atacurile unor libanezi mai mult invizibili. Bun, un film de actualitate, dar atât de prost scris şi de lipsit de subiect încât e de necomparat cu Paradise Now de Hany Abu-Assad, filmul din 2005 despre detonatorii palestinieni, care şi-a început la Berlin cariera internaţională care a culminat cu nominalizarea la Oscar.
Dacă anul trecut prezenţa germană era mai mult decât consistentă - din ea se remarcase un film valoros, Requiem de Hans Christian Schmidt, acum ea s-a redus la Yella, în regia lui Christian Petzold, un film fără sare şi piper, şi mai rău, fără poveste clară, cu o eroină, contabilă, care combină balanţele de plăţi cu balanţele unor relaţii nu se ştie de ce similare. Ca să fie balanţa echilibrată, am văzut în afara competiţiei şi cel mai nou rod al kitsch-ului de peste Ocean, 300 de Jack Snyder, film cult înainte să iasă pe ecrane, cu bărbaţi bine făcuţi în rolul spartanilor, cu tăieri de capete spectaculoase pe muzică trash, un film care te sperie nu din acest motiv ci pentru că aproape totul, cu excepţia actorilor, e realizat pe calculator. Dacă acesta e cinematograful viitorului, aş prefera să mă opresc aici. Ceea ce şi fac.