S-ar părea că aici, la Berlinpală, lucrurile vin câte două. Zilei de sâmbătă, care a fost în competiţia oficială ziua neoficială a Holocaustului, i-a urmat luni cea a relaţiilor homosexuale. Filmul lui Andre Téchiné, Les Témoins a fost poate, cu excepţia filmului chinezesc Tuya's Wedding, primul din competiţia oficială separat de politică. Deşi, ce nu mai e azi politică? Până şi homosexualitatea a devenit politică. Cunoscut pentru orientările lui sexuale, respectatul cineast francez a venit cu un film onest despre anii '80 când a izbucnit în Europa panica legată de SIDA. Povestea lui Téchiné e mult mai apropiată de un Eric Rohmer, să zic, decât de Philadelphia lui Jonathan Demme, de parcă principala grijă a cineastului ar fi fost să se ţină cât mai departe de melodramă, chiar dacă un personaj moare de SIDA, uscându-se sub ochii noştri. Cu partituri convingătoare din partea lui Michel Blanc (de medic homosexual), Emmanuelle Béart (soţie decomplexată şi scriitor de literatură pentru copii dar care urăşte copiii) şi Sami Bouajila (poliţist bisexual), filmul se remarcă mai ales prin delicateţea cu care îşi tratează eroii şi prin onestitatea cu care ni-i înfăţişează cu tot cu defectele lor, în schimbare. Personajul cel mai cărnos e cel al poliţistului care, de la aparenţa de impenetrabil om al dreptăţii, se transformă fără opinteli într-un individ deloc corect, din moment ce începe o relaţie cu iubitul amicului soţiei.
Filmul lui Téchiné, un film corect, nu o capodoperă, a venit însă la momentul oportun, când începeam să mă întreb dacă nu vom avea parte în competiţia oficială decât de filme politice, interesante mai mult din pricina subiectului decât din cea a valorii artistice, a stilului.
Clint Eastwood: "Filmele mele nu sunt filme pro-război"
Letters from Iwo Jima, aşteptatul film al lui Clint Eastwood (şi prezentat în afara competiţiei), nu este nici el o capodoperă, ci un film corect. Ce e de reţinut la el, dincolo de subiect - momentul Iwo Jima văzut prin ochii japonezilor (filmul e vorbit în japoneză, şi castingul numără 90% niponi) este construcţia scenariului. Defragmentarea poveştii din momentul în care se bănuieşte că japonezii vor pierde insula, rătăcirea acestora prin tunelurile săpate de ei în munte, senzaţia de claustrofobie, de degringoladă înaintea sfârşitului iminent. Filmul are o imagine extraordinară - culorile bat spre alb-negru, dar imaginea are altă granulaţie decât în The Good German. Coprodus de Steven Spielberg, el te trimite de multe ori la Saving Private Ryan, din păcate şi din pricina copertelor conformiste montate în prezent.
Cred că filmul lui Eastwood a fost cel mai aşteptat de până acum, şi e suficient să iau în calcul coada interminabilă de la multiplexul CinemaxX, lucru care i-a făcut pe organizatori să organizeze o a doua proiecţie, în acelaşi timp cu prima. "Am încercat să mă pun în locul japonezilor, am căutat să aflu cum erau, cum se purtau. Mulţi veterani de la Iwo Jima au vrut să vadă filmul pentru că şi ei vroiau să ştie cum era duşmanul. Iar dacă lor le place filmul, mi-e de ajuns.", a spus Clint Eastwood la aglomerata, dar nu peste măsură de interesanta conferinţă de presă. Cineastul nu părea să aibă prea multe de zis despre film (acelaşi lucru l-am remarcat la Robert De Niro). A spus totuşi că războiul dus de SUA împotriva Irakului nu i-a influenţat munca la film. "Orice film despre război ai face, e imposibil să nu faci comparaţii. Filmele mele - n. red. Letters from Iwo Jima şi Flags of Our Fathers- nu sunt filme pro-război, ci filme despre condiţia umană în război şi despre cât de dur este războiul." Este evident că dorinţa lui Eastwood de a se pune în locul duşmanului de odinioară e de aceeaşi "granulaţie" cu cea a lui Iñárritu în Babel şi cu tot curentul post-11 Septembrie despre reevaluarea convingerilor, învingerea prejudecăţilor şi încercarea de a-l înţelege pe celălalt.
Unul dintre filmele care mi-au plăcut cel mai mult aici este Notes on a Scandal de Richard Eyre, prezentat şi el în afara competiţiei. Duet şi duel între două actriţe formidabile, ambele nominalizate pentru rolurile lor la apropiatele Oscaruri - Judi Dench şi Cate Blanchett -, filmul este povestea obsesiei pe care o profesoară aproape de pensie o face pentru o colegă mai tânără şi care se foloseşte de aventura acesteia cu un elev pentru a strânge laţul în jurul prăzii. Jocul celor două actriţe ocupă tot ecranul şi ar fi suficiente în sine, numai că filmul are şi nişte replici nemaipomenit de acide (luate din jurnalul profesoarei vârstnice), precum şi o perspectivă să zic aşa elegantă asupra minţii omeneşti, capabilă de orori inimaginabile, dar scuzabile din perspectiva singurătăţii. Nu e primul film despre o pasiune care dă în obsesie, dar cu câtă delicateţe caută el limita dintre normalitate şi maladie în viaţa fiecăruia. Singurătatea, se ştie, naşte monştri, dar dincolo de toate acestea filmul lui Richard Eyre e un regal actoricesc. E incredibil cum Judi Dench trece de la o expresie facială la alta fără să mişte cel mai mic muşchi, ca şi cum ar trece o pală de aer şi hop, totul se schimbă. Asemenea momente fac uneori cât un film întreg, iar Judi Dench, asemenea lui Meryl Streep, poate să joace şi în rol de masă ori de dozator de suc.