La Berlin începem să ne mai tragem sufletul descoperind în competiţia oficială şi alte filme decât filme politice, conformiste indiferent de subiect. Noi, românii de la Berlin, avem şi alte motive să ne tragem sufletul. De pildă fotografia din ediţia zilnică a revistei "Variety", unde Sergiu Matei e flancat de Christopher Lee, Catherine Deneuve, Richard Gere şi Bob Geldof la conferinţa de presă prilejuită de Gala "Cinema for Peace" (conferinţă de presă la care Richard Gere a numit imaginile filmate de operatorul român "istorice şi înspăimântătoare").
Când l-am sunat pe Sergiu Matei a doua zi, înainte de a pleca spre aeroport, nu prea putea să pună în cuvinte emoţia provocată nu atât de faptul că a vorbit cu atâtea vedete, ci că au vorbit ca nişte oameni normali. "Tot felul de făţarnici mergeau la Bob Geldof să-i ceară să se pozeze cu ei, dar eu i-am spus: Fă ceea ce faci, că faci bine, iar el s-a emoţionat probabil, pentru că m-a luat în braţe. M-a îmbărbătat, mi-a spus să-mi ţin barba sus." La asemenea bucurie nu poţi decât să zâmbeşti citind în altă revistă cu ediţie cotidiană, de festival, "The Hollywood Reporter", că regizoarea Nadeja Koseva ar fi româncă.
Proiecţiile îşi urmează însă cursul. Din fericire, într-o ediţie care până acum mi s-a părut mediocră spre medie, îşi mai fac loc şi filme care reuşesc să te facă să ignori vremea proastă, înghesuiala şi statul în picioare la coadă (sunt peste 3000 de jurnalişti acreditaţi.)
"Am avut câteva prietene care au lucrat în sexy-cluburi, nu mai trăiesc ele acum, dar nici măcar o dată nu mi-au spus că le-ar fi făcut cea mai mică plăcere". Sunt cuvintele lui Marianne Faithfull, o legendă în viaţă, care a venit la Berlin pentru a prezenta, în competiţie, filmul lui Sam Garbarski Irina Palm, unde interpretează rolul principal (pentru care cred că va lua un Urs). Regizorul nu e foarte cunoscut, acesta e al doilea film al său după The Rashevksi Tango, prezentat la multe festivaluri, însă a fost, cred, primul regizor răsplătit cu ovaţii de jurnaliştii cam dezamăgiţi de ce au văzut până acum. Marianne Faithfull - aleasă pentru rol de regizorul care a citit în avion că lucrează la Marie Antoinette - joacă rolul lui Maggie, o bunică englezoaică al cărei nepot e pe moarte şi care nu poate fi salvat decât în Australia. Cum bani nu există pentru biletele de avion, bunica recurge la o soluţie aparent imposibilă - se angajează într-un sexy club. "Ştii ce e aia hostess?", o întreabă patronul interpretat de un Miki Manojlovici. "Nu". "E un eufemism. Ştii ce e aia eufemism?", "Nu." "Nici eu, dar mi-a spus avocatul."
Filmul pleacă astfel de la dramă pentru a vira spre comedie, ridicând pe toată lumea la lumină. Meseria bunicii e să-i satisfacă manual pe bărbaţii care-şi introduc penisul printr-o gaură din perete. Imaginaţi-vă o femeie la 60 de ani, cu coafură ca în anii '60, devenind tot mai harnică, pentru că are nevoie de mulţi bani, aducându-şi de acasă un capoţel fără mâneci, ca de pedichiuristă, termosul de cafea, la un moment dat şi un tablou. Bunica devine expertă, îşi ia un nume de scenă, Irina Palm, bărbaţii stau la coadă, iar patronul - cu vreo 10 ani mai tânăr - se ataşează tot mai mult de femeia rotunjoară şi deloc sexy, care vorbeşte rar şi aşezat. Povestea e în aşa fel construită şi înaintează atât de cuminte încât personajele evoluează fără să-ţi dai seama. "Gestul lui Maggie este cel care vindecă întreaga familie", a spus Marianne Faithfull la conferinţa de presă (adăugând că şi ea, ca şi personajul, ar face orice pentru copilul ei.). Pe nepot care e dus la final la Melbourne, dar şi relaţiile dintre socră şi noră, dintre mamă şi fiu, dintre fiu şi soţia lui. Şi o vindecă şi pe eroină de senzaţia de viaţă irosită, de prejudecăţi şi idei despre ceea ce e normal şi ce nu e.
Regizorul îşi defineşte filmul o "tragicomedie romantică incorectă politic", dar nu a ştiut să explice la conferinţa de presă cum de i-a ieşit un film atât de frumos şi de sensibil. Graţie tonului comic, filmul nu cade nici în vulgar, nici în melodramă. Dimpotrivă, se termină pe o notă atât de tonică încât dă oricui senzaţia că poate fi fericit şi iubit şi că poate face orice chiar dacă are 60 de ani, 100 de kilograme sau buză de iepure.
Nu acelaşi lucru l-aş spune despre cel mai recent film al fraţilor Taviani, La masseria delle allodole / Ferma ciocârliilor, în care genocidul armenian devine un fel de telenovelă, unde mai pui că filmul e şi vorbit în italiană, asta ca să şteargă definitiv orice urmă de autenticitate. Mai mult de atât, dar nu suficient de mult, mi-a plăcut filmul preşedintelui juriului, Paul Schrader, prezentat cum era şi normal în afara competiţiei. The Walker este o comedie de moravuri răsucită în jurul unei intrigi poliţiste, care denunţă superficialitatea şi minciuna pe care sunt construite relaţiile umane din lumea bună de la Washington. Lauren Bacall mi-a plăcut cel mai mult, dar filmul mi s-a părut ca poveste şi ca textură sub ceea ce ar fi făcut un Robert Altman sau, în alt context, James Ivory.