Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Rocky Balboa

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un exerciţiu târziu - Rocky Balboa


februarie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Să fim cinstiţi. Nu-i rău.

Da' nici nemaipomenit de bine. Nu e... Nicicum.

Poate că aspectul cel mai relevant e frapantul paralelism cu însuşi subiectul şi personajul: niciodată, parcă, n-a fost Sly Stallone mai Rocky ca acum - cu o excepţie...

Aşadar, Sly nu-i un bou. Acum treizeci de ani, a scris un scenariu superb, şi a jucat un rol superb, într-un film care-a luat un Oscar superb - şi, întâmplător, a mai conjuncturat ceva, nu ştiu cât de superb: a prilejuit debutul parţial (printr-un fragmenţel de cronică, la pagina "Spectatori, nu fiţi numai spectatori" a lui Cosaşu, din revista Cinema, al unui licean care pe-atunci încă n-avea pitbull şi nici nu era Pitbull). Scenariul lui Rocky avea o structură excelentă, rotundă, echilibrată, vorbea despre realităţile unei lumi aflate la periferia American Dream-ului, despre necazurile unor oameni cumsecade şi simpli, despre o poveste de dragoste ciudată şi frumoasă, despre evoluţia unui recuperator prea bun la suflet ca să rupă degetele victimelor, şi pe care destinul îl punea la încercare şi-i răsplătea voinţa şi integritatea printr-un meci fantastic care-l scotea campion mondial la categoria grea. Din toate punctele de vedere, era ceea ce se cheamă un film foarte bun.

Şase ani mai târziu, se ajunsese deja la seria... patruzeci şi ceva - cel puţin în parodia Airplane II. The Sequel a lui Ken Finkelman, unde apărea şi un afiş cu un Rocky bătrân şi cu barbă albă de patriarh. În realitate, se făcuseră numai patru filme Rocky, toate marcate de inevitabila degenerescenţă a bolii sechelelor - deşi, ce-i drept, la un nivel oarecum acceptabil. În 1990, Sly a recidivat şi-a trântit şi-un Rocky V - după care părea să se fi potolit, în sfârşit. Şi potolit a rămas, până acum când, ce să vezi... iacătă-l şi pe Rocky Balboa, aka VI, la treizeci de ani distanţă de primul!

Va să zică, în film au trecut treizeci de ani, iar bătrânul Rocky, printr-un concurs de împrejurări, boxează iar.

Va să zică, în realitate au trecut tot atâta, iar bătrânul Sly Stallone îl filmează iar pe Rocky, că de, tot s-a ajuns la o adevărată manie a remake-urilor, retake-urilor, remix-urilor şi sechelelor târzii, la Hollywood.

Scenariul urmează aceeaşi schemă bătută-n cuie: tot filmul, chestii de viaţă, în paralel cu elementele ascendente care duc spre meci. Prin ritmema a IV-a, antrenamentele, cu inevitabilele secvenţe ale fugii pe scări şi abatorului. În final, meciul - unu' şi bun.

Luată strict de sine stătător, formula e aplicată corect. Există chiar şi sclipiri, sub aspectul acestor rapeluri la trecut - de exemplu: abatorul apare, dar numai pentru a ne arăta cum... Paulie e pensionat, iar Rocky nu se va mai putea antrena acolo! Jumătăţile se carcasă se leagănă la un moment dat în cadru, fără să mai încaseze pumnii lui Stallone (sau gloanţele lui Paraipan din Revanşa). Sau, inspirat şi-n ton cu vremea, meciul de box simulat pe computer, care va declanşa goana spre the real thing.

Dincolo de abilitatea construcţiei, însă, scenariul începe să-şi pună probleme pe care e incapabil să le rezolve. Bunăoară, Adrian - credincioasa doamnă Rocky, care acum mai e prezentă doar ca piatră funerară, după ce-a murit de cancer cu trei ani în urmă, iar singurătatea şi frustrarea s-au materializat printr-un fel de "fiară" în sufletul lui Rocky. Sau fiul, Robert (Milo Ventimiglia), semi-înstrăinat de tată fiindcă nu mai suportă să fie pentru toată lumea "fiul lui Rocky". Sau Marie (Geraldine Hughes), conturându-se ca o posibilă nouă parteneră, în amintirea momentului de demult când era o adolescentă căreia Rocky i-a făcut puţintică morală. Simplitatea soluţiilor adoptate, atât ca dramaturgie cât şi în construcţia personajelor, glisează în simplism şi schematism - şi, din păcate, dezastrul dă în clocot tocmai în punctul culminant: marele meci.

De la bun început, personajul antagonistului, Mason "The Line" Dixon (Antonio Tarver), fusese demarat interesant (un campion mondial dispreţuit în plan moral pentru că n-a avut decât adversari slabi pe care-i toca mărunt) şi rezolvat prost (liniar, banal, fără nici cea mai mică virtute actoricească sau măcar fizionomică - în fond, îl joacă un pugilist convertit la actorie abia în 2004). Disperat să-i refacă imaginea, managerul său, L.C. Luco (A. J. Benza), vede "partida pe computer" şi-i vine ideea unui meci-show cu un oponent realmente valoros, dar şi depăşit fizic (ca să mai facă şi o mică demonstraţie de compasiune). Deja, motivaţiile încep să scârţâie ostentativ.

Pe partea lui, Rocky ajunge să accepte provocarea mai mult ca să scape de "fiara" morţii lui Adrian, şi "ca să-şi dovedească sieşi că poate" - din nou, schematism cât încape, da' nu-i nimic, la americani merge.

Acelaşi schematism poartă stindardul în continuare de-a lungul antrenamentului şi - vai! - pe tot parcursul meciului. În primul rând, partida de box din final rămâne completă lipsită de substanţă. Dincolo de iniţializarea sa relativ corectă, mecanismul dramaturgic merge în gol. Miza s-ar fi vrut a sta în diferenţa de atitudine, care să contracareze inechitatea fizică - un fel de iepurele şi broasca ţestoasă: Mason e atât de tehnic şi plin de el, încât o situaţie inedită îl dezorientează, iar Rocky, hai să zicem, are "înţelepciune şi voinţă" - aiurea! Filmul nu reuşeşte să dezvolte aceste contexte psihologice mai presus de simpla propunere, aşa că meciul rămâne şi neinteresant, şi neverosimil.

Mai rău, până şi ca regie e ratat. E evident că aici transpare cel mai flagrant fatalul paralelism de care vorbeam la început: regizorul Stallone e la fel de obosit ca boxerul Balboa. N-a îmbătrânit energic - ca de pildă Altman, Dumnezeu să-l ierte. Întâlnirea pe ring nu mai are nimic din încrâncenarea celor de odinioară - nici măcar ca stil. E filmată şi montată la fel de leşinat ca peliculele lui Sergiu Nicolaescu de la aceeaşi Revanşa-ncoace (sau, hai să zicem, Ringul, ca să fim on-topic). Incomparabil mai dinamic şi mai antrenant erau gândite trucurile de televiziune cu caşetări şi suprapuneri care ajung să invadeze şi ecranul propriu-zis. Sau micile momente de viaţă de pe parcurs - ca monoloagele logoreic-butucănoase ale lui Rocky, mai ales în faţa comisiei medicale, sau scaunul de la mormântul lui Adrian, depozitat în pom, sau casa arsă lipită de cea a Mariei (elegant accent de realism discret), sau adoptarea maidanezului urât şi sufletist ca orice maidanez, pe care fiul Mariei, Steps (James Francis Kelly III) îl botează spontan Punchy.

Dar, în fond, ce contează? Rocky boxează, Sly filmează. Dacă lui Sylvester Stallone i s-a făcut dor de eroul lui de-acum o treime de veac, ce treabă avem noi? În plus, mai sunt şi fanii la mijloc - teenagerimea anilor şaptezeci, acum plutindă spre bunicuţificare lacrimogenă. La urma urmei, pe Rocky nu l-a interesat decât să reziste în ring cinşpe runde, în picioare - şi a reuşit, chiar dacă Mason Dixon l-a ras la... diferenţă de un punct (eteee...)! Exact acelaşi lucru l-a făcut şi Sly, cu acest episod şase.

Cine n-are bătrâni... să scrie scenariul câte unei sechele a şasea - sau chiar a şaptea, cum propunea un glumeţ pe Internet: Rocky VII: Adrian's Revenge!

15 februarie, 2007, h. 22:30-23:50
Bucureşti, România




 Toate articolele despre Rocky Balboa


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


Alte articole

 Şase, Rocky! - Rocky Balboa, Adrian Georgescu
 Ultima rundă - Rocky Balboa, Andrei Creţulescu
 Nimeni nu mai crede în Moş Crăciun - Rocky Balboa, Alin Ludu Dumbravă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer