În fine, printr-un concurs de împrejurări pe care nu-l reţin şi care te ţine încordat ca un prosop timp de o oră, Rocky ajunge să urce în ring cu campionul mondial. Hopa, asta-mi aminteşte de ceva. De neorealismul italian? De Kurosawa? De Coppola? Naaaah, de celelalte cinci Rocky.
Totuşi, Stallone n-a lucrat doar cu copy-paste-ul la scenariu. Acum, "campionul poporului" plînge şi se luptă cu unul care are radical din vîrsta lui (era să zic că-i putea fi tată, dar cînd veţi vedea filmul veţi înţelege de ce n-am zis-o). Meciul are un gestualism stăpînit, filigranat de inocenţa tulburătoare a croşeului. Bineînţeles că e boxul de Hollywood, în care garda se ţine la buric şi în care cei doi parcă dau alternativ cu parul. Adversarul nu mai aduce faţa campionului în stadiul de biftec tartar, ca în precedentele părţi, ci se opreşte pe la şniţel vienez. Prin capul tăbăcit al lui Rocky trec directe şi amintiri, există aceleaşi prim-planuri cu încetinitorul în care transpiraţia îngheaţă în aer ca o ciută săgetată, dar Rocky nici nu se lasă, nici nu ne lasă. Şi nu uitaţi că, pînă va ajunge să interpreteze un rol cu ajutorul spiritismului, Stallone pregăteşte Rambo 4.
Se spune că Rocky Balboa e cea mai bună peliculă a seriei, cu excepţia primei părţi, care, ce ironie!, a luat Oscarul în faţa lui Taxi Driver. Eu cred că e filmul pe care, fără să ştim, l-am aşteptat toată viaţa. Să se termine.