Anim'Est a fost numele Festivalului Internaţional de Animaţie organizat în Bucureşti. 2006 a fost anul primei ediţii a acestui festival. Datele "mari" au fost 22 septembrie - 1 octombrie 2006. Datele secundare au fost 29 septembrie - 3 octombrie 2006, pentru oraşul secundar, Cluj. Acesta a fost locul în care s-au prezentat nişte selecţii de filme scurte din festival, plus un lungmetraj pe numele său Corto Maltese: La cour secrète des Arcanes. Din păcate, o animaţie pe care am ratat-o. Scurtele din week-end (30-1) au fost celelalte pe care le-am ratat. Scurtele din preajma week-end-ului - luni şi vineri - au fost cele pe care nu le-am ratat şi cele la care m-am delectat. Despre ele o să citiţi.
A(ni)mestecarea de vineri
Hot Dog a fost animaţia cu alură de ţăcăneală venind din partea Belgiei, despre un câine mai tâmpiţel care reuşeşte să salveze transportul de hot-dog-i către o şcoală. O atmosferă delirantă, ultra-caustică şi numai bună de deschidere.
Cédric Babouche a intrat cu două producţii, La Routine şi Imago, de o acurateţe vizuală aproape de perfecţiune, capabilă atât să deschidă porţi spre noi universuri de senzaţii, cât şi să reveleze porţile interioare ale acestei lumi, cea concretă. În orice caz, o aură glamoroasă şi o stilizare franţuzească de efect. Tot într-o legătură intrinsecă, de subiect, cu lumi "alternative" a fost şi scurt-metrajul american A Plan, bine conturat, dar în acelaşi timp îndeajuns de "vălurit".
Cele două animaţii elveţiene, Poldek şi Hang Over, au avut ambele în centru câte un câine, dar în timp ce a doua nu se desprindea de un model destul de clasic (simpluţ, tip Bălănel), cea dintâi s-a impus net prin viziunea circulară şi independentă de rigorile şi proporţiile spaţiului familiar spectatorului. În acelaşi timp, a fost şi cea mai grea (în sensul de apăsătoare, nu numai vizual, ci şi sonor) piesă din galerie.
Un caz clasic de computerizare masivă (şi la nivel grafic, dar şi ca scriitură) a fost cel al ibericului Tadeo Jones, care aduce, ca aspect, cu un Pixar. Moo(n) însă, prin impresia de figurine desenate în creion, pe foaie velină, apoi decupate şi "mobilizate" de sfori invizibile, parcă depăşeşte limita imaginaţiei, dar şi a ridicolului, spunând povestea dementă a unei vaci, a unei albine şi a unei planete de lapte şi miere. Shipwrecked a început haios, s-a sfârşit tragic şi prin altceva n-a impresionat, iar Ruzz et Ben, luându-se singur cam prea în serios, a părut mult prea franţuzesc (şi cam lung, 26 de minute) pentru gustul publicului.
Foarte narativul The Old Crocodile, al japonezului Yamamura Koji, s-a remarcat prin simplitatea obsesivă a imaginii, bazându-se doar pe linii cursive, dar muuulte!, pe o foaie îngălbenită de vreme (de altfel, textul şi ilustraţiile îi aparţin lui Leopold Chaveau, din 1923), însă şi prin omogenitate şi umor fin.
(Ani)mestecarea de luni
Colajul din ziua a doua de vizionări personale nu s-a ridicat la nivelul celei dintâi, dintr-un singur motiv: poate din pricina simplului dicton "e-penultima-zi-hai-să-terminăm-repede", au fost mai puţine cantitativ (cam 70 de minute în total, faţă de 105-110).
Animaţiile mai puţin originale, după cum urmează: Puppet, o istorie acru-amară despre însufleţirea creaţiei şi întoarcerea acesteia împotriva creatorului, prezentată într-o lumină destul de banală, mediocră la nivel imaginativ şi... cam atât. Povara umbrei, o animaţie românească de Dragoş Iuga, anunţându-se chiar "animată" la început, dar devenind iute repetitivă, deci anostă, plictisitoare, părând mai degrabă o demonstraţie a realizatorului: Priviţi cum ştiu eu să construiesc şi să mă joc cu o umbră în animaţia asta de lemn (la propriu, dar puţin şi la figurat)! Mai pot menţiona aici şi americănescul The Mexican Cloud Swing Disaster, din care, în afară de faptul că era cu nişte clovni, nu am rămas cu mare lucru. Ceea ce spune cam totul...
Celelalte nu au fost neapărat geniale, dar nici nu s-au făcut de ruşine. Inefabil-vaporos şi arătând o naţie cu potenţial... animat a fost bulgărescul A+E, poate un strop cam prea poetic şi, poate, asemănător întru... monotonie cu românescul cu umbra (doar suntem ţări-pereche). "Poemul filosofic" polonez, pe numele lui, Ichtýs, alături de la fel de polonezul Fallen Art (în original, Sztuka Spadania), au dat seamă despre o simţire central(-est)-europeană foarte potrivit plasată în figurine şi în forme digitale, de un umor negru specific şi cu o coloratură la fel de întunecată şi misterioasă. Piesele de rezistenţă tehnică au fost, indubitabil, (din nou) polonezul Caracas şi producţia spaniolă La Gallina Ciega (tradus anglo-saxonic Blindman's Bluff). În timp ce Caracas iese în evidenţă prin deschiderea şi cercul mare de acţiune pe care le oferă transparenţei obiectelor şi astfel, poate paradoxal, neinteligibilului şi relativităţii acestora, La Gallina Ciega, construit fiind pe provocarea reprezentării grafice a simţurilor (toate, mai puţin cel vizual, pentru că personajul principal e un orb), nu numai că se ridică la nivelul propriei cerinţe ci, mai mult, şi-o depăşeşte cu succes, poate nesperat.
Pentru propoziţia conclusivă, ieşind din clişeul cu "aşteptăm ediţia 2007", ţin să felicit cât se poate de sincer organizatorii (cu un spirit întreprinzător cam răruţ la noi, deocamdată), ezitând între "Ţine-i, Doamne!" şi "Doamne, dă-i ca exemplu!"...