Letters from Iwo Jima este partea doua a dipticului format împreună cu Flags of our Fathers, pe care prolificul regizor septuagenar le-a scos pe ecrane "spate-n spate". Primul ieşit (Steagurile...) a fost o cădere la încasări, lucru care probabil că l-a surprins pe Clint Eastwood, obişnuit cu fidelitatea publicului american şi cu tămîierile criticii. Dar şi-a luat revanşa cu Scrisorile..., care a fost nominalizat şi la Globuri, şi la Oscaruri (ba la o categorie, ba la alta...), confirmînd adagiul: Nici un Oscar (Glob) fără Eastwood!
Ambele filme povestesc lupta de la Iwo Jima (o insulă din Pacific, de mare importanţă strategică pentru japonezi în ultimul război mondial), dar o fac din perspective diferite: Steagurile... - din cea a americanilor învingători, Scrisorile... - din cea a japonezilor.
Şi aşa cum Mel Gibson, cu care seamănă din multe puncte de vedere (ambii, actori de filme de acţiune convertiţi la regie), a făcut filme vorbite în aramaică, latină şi mayaşă, Eastwood şi-a permis luxul de a face un film (Scrisorile...) vorbit în japoneză.
În afara acestui detaliu interesant, nu sînt multe de spus despre drama de război a lui Eastwood. Acesta rămîne prizonierul fericit al unei idei despre cinema ca poveste ilustrată. În momentele bune (nu sînt multe), întrezăreşti ceea ce ar fi putut fi un film mare în mîinile unui mare cineast (vezi absurdul ofiţerului japonez care se-ncinge cu grenade, aşteptînd să treacă un tanc american peste el). Alteori, cîte un personaj (vezi baronul Nishi) îţi aminteşte de cavalerismul unor ofiţeri din filme mai vechi (vezi Iluzia cea mare a lui Jean Renoir, 1937). Un pistol primit în dar de la americani, în vremuri de pace, de generalul Kuribayashi (Ken Watanabe, excelent) promite să devină el însuşi un personaj esenţial... Că nu se întîmplă tocmai aşa ţine de convenţionalismul lui Eastwood, incapabil să ia o idee bună fără a o transforma în clişeu. Ideea că "toţi sîntem la fel" (evidentă în clipa în care baronul Nishi citeşte soldaţilor săi scrisoarea unui soldat american) este ceea ce spune - printre altele - şi celălalt film nominalizat anul acesta la Oscaruri, Babel; dar diferenţa dintre acesta (regizat de mexicanul Inarritu) şi filmul americanului Eastwood este ca aceea dintre un peisaj viu şi complex şi o carte poştală: amîndouă "arată" acelaşi lucru, dar primul este în mişcare (şi, tocmai de aceea, mişcător), în vreme ce al doilea nu este decît ilustraţia (încremenită şi corectă) a unui mesaj: "Războiul e rău!" Ca să afli atîta lucru, nu e nevoie să te duci la cinema...