Două din cel mai bune filme de război făcute vreodată, sau cel puţin de curând, rulează acum la noi, ediţie limitată (adică una / două copii). Au fost perdantele Oscarului dar nu contează, autorul lor, Clint Eastwood
s-a regalat cu râvnita statuetă, de la
Unforgiven / Necruţătorul, la
Mystic River / Misterele fluviului şi
Million Dollar Baby / O fată de milioane. Acum,
Flags of Our Fathers / Steaguri pline de glorie şi
Letters from Iwo Jima / Scrisori din Iwo Jima (contrapunctul la
Flags, din prisma japoneză), pun un punct final şi un post scriptum unui episod major din al doilea război mondial, tratat anterior cinematografic în
Sands of Iwo Jima (1949, regia Alan Dwan), cu un John Wayne mai belicos şi eroic decât a fost Clint vreodată.
Despre
Flags am scris pe larg în
Re:Publik, atunci când am văzut filmul nu am crezut că
Letters poate fi mai bun dar uite că se poate. Eastwood este surogatul lui Kurosawa, avînd în vedere că numai Kinji Fukasaku (un fel de Don Siegel japonez şi mai psihotic şi psihedelic) a regizat episodul japonez din
Tora Tora Tora şi el e mort, iar noua generaţie de cineaşti se ocupă cu
J-horror, a zis că nu a avut cui să dea filmul spre realizare şi
l-a făcut el, integral în japoneză. Singurul actor cunoscut este Ken Watanabe (din
The Last Samurai,
Memoirs of a Geisha şi
Batman begins).
Ambele filme sunt pe ecran lat, epice (adică lungi), culoarea şi imaginea desaturată, mai ales
Letters (care, jur, dacă nu ai fi ştiut că e făcut de Eastwood, ai fi zis că e
made in Japan). Ambele sunt un
anti-soldatul Ryan, mai realiste şi amare, aşa cum sunt de obicei filmele lui Clint. Sunt
co-produse de Spielberg care pregăteşte
Band of Brothers II, versiunea frontului din Pacific.
Flags este o meditaţie despre ce înseamnă să fii erou, sau mai bine zis să nu fii. Imaginile sunt extrem de violente, viscerale, iar efectele speciale digitale redau amplitudinea invaziei şi bătăliilor. Primul film foloseşte
flashback-ul şi părerile supravieţuitorilor care recompun povestea (à la
Citizen Kane), celălalt e un epistolar fragmentat. Chiar dacă ele sunt în oglindă, nu au aceiaşi protagonişti şi sunt extreme de diferite, de parcă
n-ar fi făcute în aceeaşi timp de acelaşi om. Clint a înţeles sensibilitatea japoneză, dovadă recepţia plină de respect în ţara soarelui răsare, unde
Letters a avut premiera mondială. Totodată a primit permisiunea de a filma chiar la Iwo Jima, pentru că
Flags a fost filmat în Islanda. Ambele filme sunt semnate de Tom Stern, noul director de imagine al lui Eastwood de la
Blood Work (2002) încoace.
Dacă în
Flags muzica este tot a lui Clint, orchestrată de vechiul lui partener, Lennie Niehaus, cu participarea băiatul său, de profesie muzician, Kyle, acesta semnează partitura completă la
Letters, alături de Michael Stevens. Citez din articolul
Re:Publik "Clint îmbătrîneşte precum vinul bun. A ajuns să se situeze undeva între cei doi
John-i, Ford şi Huston, pe cînd era destinat să devină doar noul John... Wayne." Nu întîmplător în
White Hunter, Black Heart (Vânător alb, inimă neagră, 1990), el juca un personaj modelat după John Huston. Între timp Clint Eastwood, regizorul, s-a apucat de al 29-lea film (The Changeling). Dar Flags şi Letters au valoarea testamentară a unei opere împlinite.
