Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Môme, La / La vie en rose

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Falsa ispită a păcatului - La Môme / La Vie en Rose


februarie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În faţa încă unei biografii a lui Edith Piaf, după câte s-au scris, filmat şi pus în scenă, nu poţi să nu te întrebi: de ce? Nu cu reavoinţă, nu neapărat cu scepticism - ci cu interes sincer: ce anume ar mai putea spune, nou şi important, un alt film despre viaţa tumultuoasă, abisală, întinsă pe toată scara dintre bolgiile «bas fonds»-urilor din Belleville şi Olimpul gloriei mondiale, a binecuvântatei posesoare al unuia dintre cele mai divine talente muzicale din câte le-a dăruit Dumnezeu oamenilor?

Ei bine... tocmai am răspuns la întrebare! Recitiţi rândurile de mai sus.

Filmul lui Olivier Dahan, scris de el însuşi împreună cu Isabelle Sobelman, îşi propune din start o cheie nouă de abordare a acestui celebru material biografic - exact pe coordonatele explicitate anterior. Viziunea lui Dahan, compusă nu cronologic, ci urmărind "dramaturgia afectivă" a povestirii, cuprinde în primul rând relaţia dintre extremele vieţii lui Edith Piaf, sinteza lor aparent imposibilă şi, mai cu seamă, raza de divinitate care străbate permanent destinul marii artiste, pornind chiar de la miracolele care, în copilărie, au făcut-o să se vindece inexplicabil de conjunctivită - şi, ulterior... surzenie! Deşi neabordată în film, nu ne poate scăpa atenţiei paralela cu un alt mare geniu al muzicii, pe care Marea Tăcere l-a învăluit în ultima parte a vieţii.

Aşadar, avem o cântăreaţă de cârciumă (Clotilde Courau), decăzută în alcoolism şi cântat pe stradă (filmul sugerează discret o voce splendidă, dar distrusă de băutură, urlete şi neîngrijire), şi un contorsionist de circ doar cu un pas mai răsărit (Jean-Paul Rouve), cerşindu-şi şi el subzistenţa prin stat într-un picior la colţul străzii. Fiica lor neglijată ajunge să crească la bunica ei, o notorie cuplărai-mutter din Normandia - adică în plin bordel! Ca şi cum nici atâta n-ar fi fost de ajuns, bolile îi răpesc şi auzul, şi vederea. De ce anume ar mai putea fi nevoie, ca s-o arunce în haznaua unui destin finalizat la groapa comună, sub o lopată de var nestins? Sau - de ce ar fi nevoie pentru a răsturna radical această soartă? De o rugăciune rostită din adâncul sufletului pur al unei fetiţe, spre Sfânta Tereza.

Minunea se produce, dar este totuşi cu efect întârziat: deşi complet vindecată, copila rămâne deocamdată în acelaşi rău famat Belleville, unde vârsta de douăzeci de ani o găseşte sub înfăţişarea unei tinere urâte, beţive, pierdute printre legături promiscue şi vânzându-şi vocea prin crâşme şi pe trotuare, ca odinioară maică-sa - care acum cerşeşte la propriu, chiar de la fiica ei, ceea ce prilejuieşte alte înjurături ca la uşa cortului. În acest context survine fatidica întâlnire cu Louis Leplée (Gérard Depardieu, într-un inspirat cameo) - al doilea brânci înainte pe calea mântuirii. Şi, în sfârşit, după alţi câţiva ani de urcuş chinuit, cultivat vocea, exersat, practicat, repetat şi muncit ca o sclavă, Edith Giovanna Gassion, aka La Môme Piaf, devine EDITH PIAF, cea ajunsă în panteonul nemuririi.

Şi totuşi...
Straniul destin al artistei nu se dezminte nici un moment. Perioada de glorie şi fericire e scurtă, urmată rapid de o bătrâneţe prematură, marcată de decrepitudine, boli şi toxicomanie, în care prăbuşirile fizice ale cântăreţei, în faţa publicului, devin loc comun. Nimeni nu pare surprins când Edith Piaf părăseşte această lume, în 1963, la vârsta de patruzeci şi opt de ani mergând pe o sută.

Scenariul lui Dahan şi Sobelman se structurează pe abordarea concomitentă a acestor trei etape (mizer - sublim - degenerat), urmărite combinat, într-o dislocare cronologică foarte elaborată şi meticulos compusă. În ultima vreme, construcţiile de acest gen au ajuns să fie exploatate abuziv până la epuizare, rezultatele fiind de obicei fie banale, fie complet confuze. Nu la fel stau lucrurile cu scenariul de faţă. Pe Dahan nu-l interesează nici să relateze încă o dată o poveste arhicunoscută, nici să jongleze cu timpii narativi doar ca să facă pe originalul. Trama lui urmăreşte - şi reuşeşte - să analizeze coordonatele unui destin. În prima parte a filmului, alternează cu regularitate momentele din ultimii ani de viaţă cu cele din copilărie; mijlocul urmăreşte, previzibil, apogeul carierei artistei, iar finalul revine la dialogul dintre sfârşit şi început, jalonat acum de alte episoade, esenţiale (ca de pildă, referirea la fiica tinerei Edith, făcută din flori cu un amant de faubourg şi moartă de meningită - incident care, după cum sugerează includerea sa în acest fragment concluziv al filmului, avea să marcheze toată viaţa neconsolatei mame, în ciuda pojghiţei de cinism şi frivolitate, iar mai târziu succes şi triumf, care avea să-i asigure supravieţuirea).

Remarcabil este, de asemenea, faptul că acest story non-narativ recurge şi la un mod extrem de economic şi sugestiv al construirii secvenţelor. Majoritatea acestora sunt scurte, eliptice, organizate strict în jurul câte unui element definitoriu din viaţa cântăreţei, adeseori doar sugerat - de exemplu, morfinomania dintre maturitate şi prematura senectute e transmisă doar prin două imagini scurte: trusa medicală cu seringi, şi schimbul de replici, laconic, precis şi la obiect, cu medicul american. Se insistă relativ mai mult pe relaţia amoroasă cu boxerul Marcel Cerdan (Jean-Pierre Martins), marea dragoste a vieţii ei, în schimb portretele celor doi soţi - dintre care al doilea, Théo Sarapo, a îngrijit-o devotat până la moarte - sunt abia schiţate. Una dintre cele mai reuşite secvenţe, articulată chiar ca un fel de pivot central al filmului, este cea a morţii lui Marcel - un exemplu de îmbinare armonioasă a realului cu imaginarul, de construire a tensiunii prin mici şocuri relaţionale cu celelalte personaje, totul sudat cu un foarte lung cadru din mână care străbate circular imensul apartament, pe urmele eroinei, de două ori, pentru ca în final explozia ei de durere, altfel pândită de riscul unui melodramatism nedrept de ieftin, să se suprapună exact peste atingerea masei critice.

Aceeaşi inventivitate şi abilitate regizorală se fac simţite şi în stilul (sau, mai bine zis, stilurile) lui Dahan de a filma diverse alte medii şi situaţii, care de care mai felurite. Casa de toleranţă se insinuează ca un labirint de tenebre unsuroase prin care plutesc parţiale nudităţi plictisite (sugerând neliniştitor impactul pe care trebuie să-l fi avut asupra personalităţii viitoarei artiste care a copilărit în braţele prostituatelor). Localurile unde se desfăşoară atât de mult din viaţa cântăreţei acoperă toată gama de la bombe pline de fum şi urlete până la restaurante cu lumânări pe mese, filmate mobil, substanţial, "tactil" aproape. Interioarele şi exterioarele casei unde Edith îşi va aştepta şi întâmpina moartea se compun din câte o încăpere filmată fix, mohorât, sau cât un colţ de grădină prin care silueta ei inuman cocârjată se prelinge spre câte un şezlong. Sau, aproape de final, ca un preludiu al seninei treceri spre nemurire, plaja unde o reporteriţă simpatică şi modernă îi ia ultimul interviu, iar prim-planurile o izolează pe eroină ca retrasă într-o altă sferă, a beatitudinii şi împăcării cu sine.

... Împăcare cu sine, într-adevăr - căci concluzia vieţii lui Edith Piaf a fost, cum bine ştim, celebrul hit Je ne regrette rien. Spaţiul acordat acestui cântec de lebădă e economic şi dens, începând cu vizita compozitorului care-l oferă, spre entuziasmul prompt al actriţei ce-şi regăseşte în piesă toată viaţa şi renaşte, parcă, pentru o ultimă meteorică trecere prin faţa adoratorilor - filmată, de asemenea, fără suprapuneri pleonastice, à la videoclip, peste piesă, ci mai degrabă ca un corolar al întregii ei vieţi, inclusiv momentul morţii (o discretă stingere, pe pernă, în acordurile finale ale melodiei).

Numai că, evident, dincolo de viziunea atât de inteligentă şi creatoare a lui Olivier Dahan, care cu acest film de impune ca un cineast de mare talent şi profesionalism, rolul decisiv pentru finalizarea portretului îi revine lui Marion Cotillard, o actriţă care fără să semene fizic cu Piaf decât la un nivel foarte subtil, aproape imperceptibil la prima vedere, reuşeşte ca la vârsta de treizeci şi unu de ani să acopere metamorfoza eroinei de la douăzeci la patruzeci şi şapte. Categoric, maeştrii de machiaj şi coafură Didier Lavergne şi Jan Archibald au reuşit un adevărat tur de forţă, reconstituind o fizionomie din capul locului unică şi stranie, iar în plus marcată, pe parcursul a douăzeci şi şapte de ani, de trei măşti total diferite. Însă marele merit rămâne evident cel al actriţei, capabilă să extragă esenţa personalităţii lui Piaf, aşa cum au imortalizat-o materialele filmate, rolurile jucate în câteva filme, interviurile şi, evident, interpretările live, s-o combine cu resorturile absconse ale acestei personalităţi aflată tot timpul sub semnul unicităţii şi al paradoxului psihologic, şi în sfârşit s-o transpună în imagini cu tot ceea ce a însemnat ea în materie de spectaculos, uman, angelic, sublim, grotesc, dur, sensibil şi... divin, în sens sacru şi artistic. Rareori am mai observat o asemenea capacitate de a transmite vibraţia durerii de dincolo de privirea tâmpă a tinerei cu ochii cât farfuriile, modestia şi nesiguranţa de sine dinapoia zâmbetelor vesel-autoritare ale vedetei în culmea gloriei (mai ales în meticuloasa reconstituire a întâlnirii cu Marlene Dietrich - Caroline Sihol), arderea vulcanică a artistei care nu poate trăi fără să cânte, luptându-se să ajungă iar în faţa microfonului unde va leşina din nou după două versuri, sau răsfăţul copilăresc al femeii îmbătrânite prea de timpuriu, care după ce s-a născut sub un felinar de stradă (cum spune legenda), a gravitat prin sferele gloriei şi a trăit într-un stil pentru care arhiepiscopul de Paris avea să-i refuze înmormântarea creştinească, acum se pregăteşte pentru întâlnirea cu Dumnezeu şi... nu regretă nimic.

Iar dacă revenim pentru o ultimă oară la întrebarea cu care am demarat această analiză, cred că putem da şi răspunsul final: La Môme, aka La Vie en rose, arată din nou că artiştii sunt îngerii lui Dumnezeu pe Pământ - chiar dacă, de multe ori, ne iau ochii cu ispita falsă a păcatului.

2 martie, 2006, 06:00-07:34
Bucureşti, România





 Toate articolele despre Môme, La / La vie en rose


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Mihnea Columbeanu


Alte articole

 Filme de (re)văzut: Ardere de tot - La vie en rose / La Môme, Alex. Leo Şerban
 O viaţă, dar nu în roz - La môme / La vie en rose, Magda Mihăilescu
 Focul Piaf - La Môme / La vie en rose, Alex. Leo Şerban
 Viaţa în roz şi moartea în alb - La Môme / La vie en rose, Iulia Blaga
 Să-ţi joci viaţa de parc-ar fi a ta - La Môme / La vie en rose, Maria Andrieş
 Toate articolele despre Môme, La / La vie en rose


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer