O legendă încă din timpul vieţii sale, artista celor mai răscolitoare şansonete închinate iubirii a devenit personaj de film la un deceniu de la moartea sa. În 1974, Guy Casaril - regizor, Brigitte Ariel - interpretă nu au rezistat tentaţiei. Peste alţi nouă ani, celebrul Claude Lelouch se mulţumea să decupeze, dintr-o existenţă tumultoasă, pasiunea ce a legat două fiinţe destinate să intre în mitologia sentimentală a timpului: Piaf şi vedeta ringului Marcel Cerdan, interpretaţi de Evelyne Bouix şi Cerdan jr., fiul campionului pierit într-un accident de avion (Edith şi Marcel).
Filmul din 2007 al lui Olivier Dahan, La môme (La vie en rose) conţine atâta materie melodramatică încât, măsurată în sine, cred că ar acoperi de trei-patru ori amintitele pelicule. Cu toate acestea, paradoxal, melo-ul nu ţipă, nefericirea nu este praf de aur în ochii spectatorului, nenorocul sau întâlnirile providenţiale nu ne şantajează. Pentru că nimic, sau aproape nimic nu funcţionează "în sine". Într-o poveste în care se aglomerează drama unei copilării chinuite, boala, strada cu cântecele ei salvatoare, figurile neprotectoare ale părinţilor, iubiri interzise, accidente mortale etc., malaxorul pus în funcţiune de cineast le transformă într-un credibil circuit vital, trăit de Marion Cotillard cu egală incandescenţă, în tot ceea ce a putut fi bucurie, disperare, teamă, testare încăpăţânată a limitelor rezistenţei, spaima şi regăsirea scenei ca suport unic. La Môme şi prietena ei Momône (Silvie Testud) alergând pe străzile nevoiaşilor din Belleville (cântate de Piaf dar şi de Leny Escudero) ca şi cum ar fi câştigat cine ştie ce cursă, bordelul, spaţiu al afecţiunii compensatorii, paharul de şampanie băut împreună cu Louis Leplée (Gérard Depardieu), cel care i-a oferit prima şansă profesională, sunt fragmente cărora li s-a acordat egală importanţă, până la exploziile iubirii pentru Marcel Cerdan sau ravagiile bolii. De aceea performanţa tinerei actriţe abia trecute de 30 de ani, chemate să o interpreteze pe Edith Piaf între 20 şi 47 de ani, când arăta, în fapt, ca de 60, impresionează pe tot parcursul. Pielea brăzdată cu ajutorul latexului, fruntea înălţată, sprâncenele abia conturate sunt, desigur, opera unui maestru al transformismului (şase ore zilnice de machiaj), Didier Lavergne. Lumina, extraordinara lumină din ochii tinerei Edith ajunsă, în sfârşit, la un liman, mersul adus de spate, târşâit, de mai târziu, modul de a purta faimoasa "petite robe noire" ca pe un înveliş ocrotitor, felul ei de a-şi apleca uşor capul atunci când cânta, deznădejdea femeii lovite de moartea bărbatului iubit, senzaţia ruinării unui trup încăpăţânat dar mult prea fragil, toate acestea sunt opera unei actriţe aruncate în rol asemenea trapeziştilor gata să zboare fără plasa de siguranţă.
Marion Cotillard nu şi-a ascuns teama în faţa unei propuneri surprinzătoare, duritatea unei munci la capătul căreia i-a trebuit tot atât de mult şi dureros efort pentru a deveni ea însăşi: "(...) Înainte, actorii care pretindeau că devin Tarzan jucându-l pe Tarzan mi se păreau caraghioşi. Acum ştiu, însă, cum vor sta lucrurile cu mine. Nu va fi atât de simplu, ştiu că va trebui să treacă o bucată de timp pentru a mă despărţi de Edith Piaf, pentru a-mi regăsi locul în propriul meu trup." Filmele gata să se ia la întrecere cu viaţa se fac şi cu acest preţ.