În ultimă instanţă, în cazul acestor filme s-ar părea că trebuie să îţi placă eroul ca să rezonezi cu filmul. Cu La vie en rose s-a întîmplat exact invers. Imaginaţi-vă ce presiune îţi iei singur în cîrcă atunci cînd te hotărăşti să faci, tu ca francez, un film despre Edith Piaf. E ca şi cum ai face un film despre Ioana d'Arc. Oare cîtă putere îţi trebuie şi cîtă delicateţe să ocoleşti, nu să distrugi clişeele (ca în psihanaliza jungiană, cînd te întîlneşti cu Umbra)? Nu poţi s-o nimiceşti, trebuie să o domesticeşti. De aceea mă gîndesc, acum că am văzut filmul, că titlul La vie en rose ar putea fi un pic "tricky", nu pentru că viaţa lui Edith Piaf n-a fost roză, ci pentru că maniera lui Dahan de a-i rearanja viaţa pentru ecran nu e deloc conformistă.
Filmul e în primul rînd extrem de bine scris (coscenarist fiind chiar regizorul, Olivier Dahan) încît ar putea fi studiat la şcoală. Din materia vieţii lui Piaf, pe care mulţi ţi-o pot recita ca pe "Tatăl nostru", Dahan alege momente, sau mai exact stări, sau un fel de puncte pe care le leagă între ele. Filmul nu e scris linear, evenimentele se desfăşoară amestecînd planurile temporale, copilăria cu maturitatea, Marseilleza cîntată de copilă în stradă cu întoarcerea din Statele Unite, în '58 (parcă), cînd un reporter o întreabă: "Ce-aţi adus din America?"/ "Păi, un american!", răspunde Piaf, excelent interpretată de Marion Cotillard (o să rămînă o mare nedreptate a Berlinalei faptul că n-a luat premiul de interpretare). Viaţa lui Piaf devine o materie elastică, înlăuntrul căreia sîntem aruncaţi din colţ în colţ, fără să ne facem cucuie.
O corespondenţă ideală între viaţă şi creaţie
Paradoxul e că, deşi fărîmiţează atîta acţiunea, Dahan nu scapă deloc filmul din mînă. Nu rămînem cu lucruri neînţelese, cu zone albe, cu personaje lăsate în suspensie (poate totuşi tatăl, părăsit de regizor în perioada copilăriei). Acest mod de a concepe scenariul îi permite lui Dahan să identifice anumite modele care se repetă sau evenimente care reverberează în timp. Aşa e moartea lui Marcel Cerdan, marele amor al lui Edith Piaf, căzut cu avionul cu care Piaf îl zorea să vină mai repede, eveniment care e legat de moartea lui Louis Leplée (Gérard Depardieu), ambele fiind subsumate discret ideii pe care însăşi Piaf a emis-o, că le poartă ghinion celor pe care îi iubeşte. Secvenţa în care Piaf află că Cerdan, pe care îl aştepta, a murit e printre cele mai bune din film.
Filmele biografice despre personalităţile din lumea muzicii tratează în general muzica tot în ordine cronologică, pe măsură ce sînt compuse ori interpretate respectivele piese. Aici, melodiile care au făcut-o celebră pe Edith Piaf ocupă şi fundalul secvenţelor din copilărie, pentru ca finalul, cu intrarea în moarte văzută ca o ieşire pe scenă, în faţa publicului ascuns de reflectoare, cînd Piaf cîntă (inevitabil) Non, je ne regrette rien, să fie urmat de un generic de final alb, sugerînd tăcerea din moarte, dar fiind şi fizic logic, după ce muzica a fost prezentă aproape întreg filmul. Nu în ultimul rînd, scenariul îi permite lui Dahan să găsească corespondenţa ideală dintre viaţă şi creaţie, care la mulţi regizori rămîn două chestii complet separate. E oricum infinit de greu să arăţi cum cele două cresc una din alta, una prin alta, şi nu ştiu dacă e suficient să ai lecţiile făcute ca să reuşeşti sau să ai un simţ anume, care se numeşte poate intuiţie.
Revin spunînd din nou că Marion Cotillard e foarte, foarte bună, cam cum este Jamie Foxx în rolul lui Ray Charles. Te face să te întrebi de multe ori dacă, prin nu ştiu ce posibilităţi obscure, n-o vezi chiar pe Piaf.