Ticăloşii - un fel de Şi totul era nimic Two

Prin anii şaptezeci, făcea puţină vâlvuţă oarecare romanul unui ziarist destul de cunoscut, Dinu Săraru. Se numea Nişte ţărani şi vorbea despre nişte ţărani - ţăranii lui, ai lui Săraru, nu ţăranii români în general. Totuşi, era bine scris, construit interesant, narat abil. Şi mai conţinea un element de atracţie: condamnarea modic virulentă a acelor "unele abuzuri şi greşeli" din perioada colectivizării (chestie de-a dreptul exotică sub comunism, deşi din păcate se făcea numai la comanda lui Nea Nicu, sau în orice caz cu voia lui, ca să dinamiteze epoca Dej).

Săraru şi-a reluat personajele în Clipa, roman mult mai ambiţios, descriind un arc peste timp, din anii cincizeci până-n Iepoca de Aur. N-a făcut faţă. Deşi avea calităţi, Clipa era mult mai slab decât...ţăranii.
Şi mai slab a fost Dragostea şi revoluţia - al treilea din serie.
Şi aşa mai departe.
Şi ajungem la Ciocoii noi cu bodyguard - titlu mai tâmpit ca ăsta, mai rar!

Şi ca să înţelegem mai bine, acum ne întoarcem iar în trecut, în 1984, când tânărul regizor Şerban Marinescu debuta cât se poate de onorabil cu Moara lui Călifar, după Gala Galaction - un film tăios, bine articulat, sigur pe sine, plin de substanţă şi stil. A urmat Domnişoara Aurica - tot o ecranizare, dar dezamăgitor de abulică şi moleşită, după scrierile lui Eugen Barbu.

Apoi, Cei care plătesc cu viaţa - o palidă încercare de revenire. Existau unele secvenţe şi personaje reuşite - dar în rest... Capodopera camilpetresciană Jocul ielelor era hipersimplificată, adusă cam la nivel de roman poliţist, altoiurile din nuvela omonimă cu filmul şi din Patul lui Procust nu rezolvau nimic, iar tragedia era că, deşi Şerban Marinescu declara sus şi tare că "de data asta, e un film narativ!", filmul numai narativ nu era, ci tot "de stare" şi cam trenant - pentru că, din păcate, miracolul lui...Călifar nu voia să se mai repete. Iar Şerban, sărmanul, habar n-avea să nareze cu Arriflexul.

Declinul a continuat, după revoluţie, cu revoltătorul Cel mai iubit dintre pământeni (o vulgarizare a cântecului de lebădă al lui Marin Preda, la nivelul "băăă, ce nasol a fost în gulag!"), urmat deTurnul din Pisa, apoi Magnatul, şi, în sfârşit, de actual-fatidicul Ticăloşii. După Ciocoii... lui Săraru.

Cel mai probabil, n-aţi văzut Şi totul era nimic, de Cristina Nichituş. Foarte bine, e mai sănătos aşa; totuşi, riscaţi şi citiţi-i cronica, măcar să ştiţi cu ce se... ăă, cu ce s-ar mânca, dacă n-ar fi stricat.

Ticăloşii îi seamănă atât de bine, încât gândeşti c-ar fi un Şi totul era nimic Strikes Back. Dar... să facem abstracţie de similitudini, şi să-l discutăm de sine stătător.

Conţinutul filmului e simplu şi clar: toată clasa politică din România e coruptă, deci ei sunt nişte ticăloşi, deci e foarte rău.
Gata.

Ca să ne comunice această adâncă revelaţie, filmul ne spune, la nivel de scenariu, o poveste care sună cam aşa: un mare magnat a adus la putere un partid corupt care acum trebuie să dea legi nedrepte ca el să-şi scoată banii, dar nu le dă, deci îl trădează, aşa că ajung la conflict urât de tot, cu arestări şi intimidări. Magnatul finanţează şi opoziţia, aşa că primul ministru dă ordin să fie arestat. Pe urmă, îi dă drumul. Pe urmă, magnatul îi invită pe toţi la vânătoare, unde dintr-o fereastră e împuşcat şeful gărzii financiare, pentru că voia s-ajungă preşedintele ţării. Aşa că eroul de la baricadă îngroapă revoluţia la Glina.
Gata.

Se mai întâmplă şi alte chestii, ca de pildă că personajele, în film, mănâncă foarte mult. Şi numai rarităţi şi exotisme, uneori servite de chelneri cu temenele. De ce? Ca să vedem noi cum se-ndoapă corupţii din sudoarea prostitului popor.

Pe lângă asta, vorbesc.
Îngrozitor de mult - ca la Nichituş.
Şaptezeci şi cinci la sută din film constă în vorbe-vorbe, vorbe-vorbe, vorbe-vorbe. Despre afacerile lor necurate (ei le ştiu, da' trebuie să le ştim şi noi, spectatorii!), despre filosofia şi etica societăţii, şi cam atât. Dar mult.

Se şi înjură. Destul de mult.

Când nu vorbesc şi nu se-njură, stau şi se uită. (Adică, o dată, spre final.)

De jucat, câţiva joacă bine: Mălăele, un prim ministru corupt; Mircea Diaconu, consilierul lui, tot corupt. Vali Popescu; om de afaceri din opoziţie, asemenea corupt. Dar ce folos că Mălăele-i Mălăele, şi Diaconu, Diaconu, când rolurile sunt complet nule şi neavenite? Clişeatice, superficiale, neverosimile - şi foarte cabotine! Construite în tuşe groase, ba chiar grosiere, scoţându-ţi ochii cu demonstrativismul lor. Şi, evident, f.f. guralive. Guralive pe un text în care alternează falsitatea stridentă şi dezinvoltura mimată (cu proptele de înjurături).

În genere tot acest schematism pueril e supralicitat într-un zadarnic demers de a ieşi din platitudine. Degeaba. Filmul e incredibil de obosit, anost, incolor, inodor şi insipid, cu strigăte care sună a gol şi cu cadre voit "stilate", de pe macara, filmare cu grandangularul, pentru a reuşi doar să transpună şi în plan vizual starea de isterie banală.

Secvenţele sunt construite arbitrar, urmărind să comunice lucruri numai de autor ştiute, deschise fără introduceri şi închise fără încheieri. Limbajul cinematografic realmente expresiv lipseşte cu desăvârşire, înlocuit doar de o ostentaţie ce pluteşte într-un eleşteu de plictiseală insuportabilă. Ora şi jumătate de proiecţie trece parcă stă, iar fotoliul din sală devine un adevărat scaun de tortură.

Cu atât mai mult, cu cât şi imaginea e complet ratată; nepriceperea de a folosi tehnica digitală de filmare duce la pierderea texturilor, pervertirea culorilor, estomparea sharffului, săriri şocante din etalon. Unde mai pui că nici lumina nu-i pusă bine.

E de la sine înţeles că în aceeaşi notă a exagerărilor de prost-gust (stângaci încercând să acuze tocmai prostul gust) incapabile totuşi să stârnească nici cea mai mică vibraţie, stă şi scenografia. Şi partitura muzicală, compusă mai ales din cântece de petrecere - şi, la un moment dat, Mielul lui Mircea Vintilă, adus în film cu interpret cu tot, pentru a mări şi mai mult doza de tezism.

Ar mai fi câte ceva de spus - dar cred că v-aţi lămurit. Şi sunt nevoit să mărturisesc: Ticăloşii m-a anesteziat atât de total, încât abia mai văd computerul. Imperativul legitimei apărări mă trage târâş spre pat, pentru ca mâine să văd dacă lumea mai e la locul ei.

Somn uşor, naţiune!
Vor veni vremuri mai bune.

16 martie, 2007,
Bucureşti, România