Noul film al lui Şerban Marinescu, Ticăloşii, e un film despre clasa politică românească. Filmul lui precedent, Magnatul, era tot un film despre clasa politică românească. Deci s-ar putea crede că Marinescu are multe de spus despre clasa politică românească. Eroare! Tot ce are el de spus despre clasa politică românească este: "'re-aţi ai dreacu' de hoţi!". (În Magnatul, pînă şi ideea asta se pierdea în bălmăjeală.) Printre ticăloşii din Ticăloşii se numără un alt magnat, un prim-ministru, un consilier prezidenţial, un consilier de-al primului-ministru, încă un magnat (candidat la preşedinţie) şi încă un candidat la preşedinţie. Toţi aceştia îşi petrec tot timpul spunîndu-şi unii altora chestii ca: "Eşti lacom?""Nu. Sînt capitalist."; sau: "În politică, toată lumea are la mînă pe toată lumea."; sau: "Nu mai îmi place democraţia."; sau (cel mai adesea): "Hai să mîncăm!". Adevărul e că mănîncă, nu se încurcă; şi bineînţeles că Marinescu ne prezintă în plan-detaliu fiecare bunătate care li pune pe masă, invitîndu-ne să le urăm: "Huo! Sta-v-ar în gît!" la fiecare îmbucătură. Şi autorii români ar trebui să înveţe odată şi odată (măcar atunci cînd pretind că scriu thriller-uri politice realiste) să-şi boteze personajele cu nume de oameni, nu cu nume "pitoreşti" şi "sugestive": Dincă Prejbeanu, Eftimie Belciug, Didi Sfiosu... Auzi, Didi Sfiosu! Bună ziua, sînt Didi Sfiosu, consilier la preşedinţie. Du-te şi te împuşcă!
Ca să fiu corect cu Marinescu trebuie să spun că nu el a născocit numele astea, ci doar le-a preluat (abandonînd unele şi mai idioate) din romanul inspirator. Romanul se numeşte Ciocoii noi cu bodyguard şi e scris de Dinu Săraru în genul ăla de proză mănoasă, irepresibilă, în care metaforele se tot împreunează împotriva naturii şi proliferează ca metastazele. Oricît am încercat, n-am reuşit să trec de această frază din paginile 22-23: "Părul negru, tuns scurt, cu breton, cobora băieţeşte pînă la jumătatea obrazului, abia lăsînd libere vîrfurile urechilor, petale albe, de care fuseseră prinşi cu cîte o floare de diamant strălucind continuu ca picătura de rouă cerceii, două pagode de aur plutind cu acoperişurile lor arborescente şi suprapuse ca şi cînd ar fi fost ţesute cu fir de păianjen, deasupra umerilor acoperiţi de..." Şi cam atît am putut eu să înghit: pe lîngă faptul că e făcută din rouă, petale, pagode, pînze de păianjen şi multe alte chestii - pentru că fraza abia a început să se înfierbînte - pe gagică o mai cheamă şi Erotida. Ah, şi e mare balerină. (Bună, eu sînt Erotida, ce pot face pentru tine? Bună, Erotida, ţi-aş răspunde, dar mă sfiesc de cititorii acestui articol.) Astea fiind zise, Săraru are, totuşi, forma lui joasă de vitalitate epică - o răutate limbută, clevetitoare: personajele lui ba poartă tocuri ascunse, "de două şchioape", pentru că fără ele ar trebui "să se ridice pe vîrfuri ca să dea mîna cu cineva fără să se umilească", ba vorbesc cu inflexiuni care trimit "la o slăbiciune ascunsă şi mai ruşinoasă" etc. Personajele din film nu au nici măcar genul ăsta de viaţă: Marinescu e realmente netalentat la personaje - adică la oameni; judecînd după cum îi pune în pagină ca scenarist şi după cum îi filmează, pare să-i prefere împăiaţi. Şi, ca mulţi alţi cineaşti români dinaintea şi din vremea lui, care s-au luptat cu acelaşi handicap (foarte răspîndit în cinematografia română, deşi oarecum bizar într-o artă dependentă în atîtea feluri de factorul uman), el crede că a rezolvat problema distribuind "monştri sacri" în absolut toate rolurile: tradiţia noastră cinematografică îi numeşte "monştri sacri" pe acei actori (în cazul nostru, Ştefan Iordache, Dorel Vişan, Mircea Albulescu, Mircea Diaconu şi alţii) chemaţi îndeobşte să umple cu prezenţele şi cu ego-urile lor acele spaţii goale în care scenaristul ar fi trebuit să plaseze nişte oameni interesanţi.
Deci ce ne oferă filmul, în afara privilegiului de a-i vedea pe toţi aceştia mîncînd? Un thriller politic bun se bazează pe logică, pe imaginaţie şi pe o documentare serioasă pentru a reconstitui plauzibil culisele sistemului pe care-l ştim; ne impresionează prin cantitatea de detalii, prin complexitatea şi funcţionalitatea structurilor pe care ni le prezintă - ne dă senzaţia că pentru prima oară vedem totul. Aici nu vedem nimic - doar nişte "monştri sacri" puşi să emane corupţie într-un vacuum. Pe lîngă asta, mai recunoaştem reflexiile cîtorva subiecte de senzaţie măcinate intens de ziare şi de televiziuni (un om de afaceri finanţează atît puterea, cît şi opoziţia; un politician suferă un accident de vînătoare) - şi cam atît. Filmul ăsta nu face decît să mai adauge puţin zgomot la cacofonia zilnică de ediţii speciale şi dezvăluiri senzaţionale şi să susţină, cu amestecul său toxic de cinism şi habarnism (dar, slavă Domnului, cu o putere neglijabilă), convingerea generală că toată lumea implicată în politică e coruptă din cap pînă în picioare. Se încheie cu o declaraţie cabotină de disperare: un Didi Sfiosu dezgustat îngroapă, simbolic, Revoluţia română. Marinescu n-ar trebui să facă atîta pe nebunul: fără corupţia din cinematografie, acest film stupid şi iresponsabil n-ar fi fost finanţat.