Suntem tentaţi, şi poate chiar obligaţi, să judecăm filmele româneşti prin prisma realismului. Ceea ce poate reprezenta un criteriu, în ultimă instanţă, dacă altul nu avem. O foarte probabilă descriere, într-o singură frază, a majorităţii producţiilor postdecembriste ar suna aşa: un film prost, urât, dar real. Nu ştim însă cui foloseşte această consolare.
Şerban Marinescu e şmecher. Nu a căzut pradă tentaţiei de a folosi reţeta "ghetouri + mizerie + înjurături + sex = film", ci a schimbat macazul. Nu avem sărăntoci, dar avem caviar mâncat cu polonicul.
De fapt, cele aproape 90 de minute, turnate (şi) pe bani publici şi inspirate de un scenariu scris de un individ care mănâncă, respiră şi transpiră comunism, s-ar putea rezuma într-o singură frază: "Toţi politicienii e nişte nemernici". Ceea ce nici nu e foarte departe de adevăr, dar, dacă tot ştiam acest lucru cu toţii, de ce mai aveam nevoie de un film cu subiectul respectiv?
Ca şi cum banalitatea temei n-ar fi fost de ajuns, Marinescu ne oferă şi o abordare "originală", în cheie realistă, dar realitatea nu este cea reală, ci este, dacă vreţi, realitatea de la televizor. Nu întâmplător, în film îşi joacă propriile roluri două dintre personajele cele mai imunde care se lăfăie zilnic pe micile ecrane. Mai mult, limbajul folosit este unul vindicativ-tovărăşesc, începând cu titlul romanului lui Săraru şi terminând cu sintagme de genul "mâncăruri scumpe şi băuturi fine", atât de dragi ziariştilor-procurori, pentru care şampania şi caviarul sunt ispite ale diavolului. Şi, pentru ca tabloul să fie complet, un realizator TV, consacrat spălător de cadavre şi lustragiu de escroci, a pus la cale o şezătoare cu protagoniştii filmului, în care s-a încercat, din fericire fără succes, înălţarea acestui rebut cinematografic la rang de operă de artă cu valenţe de Biblie în imagini a vremurilor noastre.
Au fost voci, nu puţine, care au lăudat prestaţia excelentă a actorilor, ceea ce ar putea compensa - zic ei - celelalte carenţe. Total fals! Mălăele a fost distribuit într-un rol total inadecvat - de prim-ministru, iar eventuala idee de caricaturizare a personajului este anulată de interpretarea exagerat de serioasă. Dinică este cvasiinexistent, iar Dorel Vişan - egal cu sine însuşi, deja manierist. Monica Davidescu a declarat că urăşte personajul pe care l-a interpretat (un fel de Maria Callas mioritică, doar că Onasiss-ul lui Săraru e un surogat sinistru), ceea ce s-a văzut şi pe ecran - inadmisibil pentru o actriţă profesionistă. Mircea Diaconu a primit un nou rol de papagal, de data asta "cu ştaif", iar restul chiar nu mai contează.
L-am lăsat special la urmă pe Ştefan Iordache, singura floare printre atâtea buruieni, a cărui prestaţie încântătoare a fost pusă grav în umbră de faptul că personajul său depăşea supărător de mult cadrul ficţional.
Deja după atâtea "calităţi", practic nici nu mai contează că filmul este şi prost făcut din punct de vedere tehnic. Scena din final, în care Iordache îngroapă Revoluţia la Glina, este singura memorabilă, cu menţiunea că, în locul Revoluţiei, în sicriu ar trebui pusă cinematografia noastră. Ticăloşii este un film făcut parcă pentru a-l unge la suflet pe Ceauşescu, într-un mod pur şi simplu ticălos.
Ticăloşii
România (MDV), 2007
Scenariul: Şerban Marinescu, după un roman de Dinu Săraru
Distribuţia: Ştefan Iordache, Horaţiu Mălăele, Monica Davidescu, Dorel Vişan, Mircea Diaconu, Răzvan Vasilescu, Mircea Albulescu, Gheorghe Dinică