Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  300

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pateticoid, dar pateticoios! - 300


martie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Young Frankenstein, de Mel Brooks, rămâne fără discuţie filmul unde am râs cel mai bine în viaţa mea. Ţin minte şi-acum cum ieşeam din curte de la Biblioteca Americană (că era-n aprilie '82), ţinându-mă de burtă, până prin Rosetti şi mai încolo. (Ar urma, după el, Balul pompierilor, de Forman, Generalul lui Keaton, O lume nebună... de Stanley Kramer, şi două Billy Wilder-uri: Prima pagină şi Unora le place jazzul.) În materie de filme unde râdeam de prostia lor, Zmeura i-a revenit Azucenei lu' Mureşan-13.

Până acum. La 300.

Ipingeştii zilelor noastre au reţinut cuvântul "patetic", da' n-au înţeles ce-nseamnă. Mai pe urmă, au văzut că englezii zic "pathetic", aşa că l-au luat d-a-mboulea, şi cum văd ceva jalnic, schilod, olog, de râsu' curcilor, gata, i-au şi zis "patetic" - chiar dacă n-are nici un pic de patos!

Ei bine, copii, puteţi somnuşoriza liniştiţi: despre 300 puteţi spune şi că-i "patetic", şi că-i "patetic" (cu ).

În schimb, cineaşti din toate ţările - TREZIŢI-VĂ!

Uniformele militare s-au folosit pentru prima oară în armata lui Napoleon, mânca-v-ar neica! Atunci a luat naştere conceptul de "standardizare" în armată (ca uniformă şi armament). Anterior, orice categorisire se limita doar la noţiunea strategică (vezi cavalerie, pedestrime, suliţaşi, arcaşi, etc.), iar echipamentele şi armele se făceau LA BUCATĂ - fiecare soldat pe banii lui, la meşteşugarii lui. Chiar şi în state mai militariste, ca Sparta bunăoară, producţia de serie nu exista nici în fapt, nici ca idee. Cel mult, se foloseau nişte modele de ordin general (la coifuri, cape, forma scuturilor, culori), pentru că era mai simplu, şi ca luptătorii să se recunoască între ei, în vâltoarea bătăliei - dar nu uniforme!

Aşa căci cum să nu te umfle râsu', când un Sméagol-Gollum de o sluţenie pe care ar invidia-o toţi Quazimozii marelui ecran, de la Lon Chaney pân-la produsul moştenitorilor lejer cretinoizi ai lui Walt Disney, vine târâş spre Xerxes ca să-i vânză pe Spartani, şi după ce ăla-ipussy galore (ie-te-te! Grecii n-avea sclave, să se satisfacă băiatu'! Uitasă Nea Caisă Snyder că ni le-a arătat la Eforie, în compania de dame a popimii!), urâtul negociază cu el mai ceva ca Tăriceanu cu Geoană întru mătrăşirea lui Băsescu, bălmăjind fonf: "But I want somethin' mooooore! A unifooorm!" Şi-un pepene cu vâsle nu vrei?

Iar asta nu-i decât cea mai gogonată gugumănie din toată pelicula. Dincolo de omniprezenţa unifooormelor atât printre cei trei sute de bodyguarzi ai lui Leonidas porniţi să lupte la ţol festiv, cât şi la nivelul celebrilor "zece mii de nemuritori" ai lui Xerxes, cu măşti argintii turnate toate din acelaşi tipar, şi turbane negre (vom reveni! normal, că doar sunt turbane, nomina odiosa, hehe!), pe care Snyder ni-i bagă-n ochi în draci, crezând că ne duce cu Zachărelu', da' un moment nu ne spune de ce li se zicea "nemuritori" - d-aia, că strategia lor consta în a-şi înlocui imediat camarazii răpuşi, ca să deruteze şi să intimideze inamicul - ba încă, până la toată infanteria de sclavi a persanilor, care luptau de frica biciului; până şi ăia aveau uniforme "de la ştoc", în viziunea amicului Zach!

Nu întâmplător am insistat atâta asupra idioţeniei cu uniformele - e eminamente simptomatică pentru gradul de incultură, ignoranţă şi prostie al acestui Age of Empires (nu, scuze; jocurile pe computer stau mai bine la nivelul adevărului istoric; mai bine Warcraft) lăbărţat pe ecran. O vorbuliţă nu se suflă despre contextul în care s-au desfăşurat războaiele greco-persane. Maratonul şi Salamina parcă nici n-ar exista. Atena e menţionată doar în treacăt, Teba nici pe-atât. Societatea spartană (şi, prin extensie, cea grecească în special şi cea a antichităţii în general) e prezentată sărăcăcios, dar fals, într-o voioasă nesocotire a celor mai elementare nevoi de informare. Mrs. Leonidas e invitată să ia cuvântu-n forum ca Elena Udrea-n parlament, chestie de la care se porneşte o melodramoletă telenovelistică de sex şi corupţie - utilă fix în pix pentru povestea luptei de la Termopile. Clerul constă în câţiva babalâci leproşi dar obsedaţi sexual, care n-au altă ocupaţie decât să încaseze desăgi cu aur şi să lingă (la propriu!) sclavele sexy, îmbătate ca să se dea oracole (în vajnica tradiţie a propagandei ateist-ştiinţifice şi materialist-dialectice care face în prezent valuri peste tot prin lume). Pe scurt, toţi se poartă precum clasa politică, mediatică şi businessmană a secolului XXI, la un bal masqué de-a greco-romanii. (Romanii n-apar în film, slavă Domnului, da' nici nu m-ar fi mirat!)

Gollum ăla ("Ephialtes", în caz că vă-ntrebaţi, iar năpăstuitul e Andrew Tiernan) nu e singurul plagiat (că împrumutat nu pot să-i zic), din Lord of the Rings. Tot ce mişcă-n filmul ăsta, râul-ramul, e transplantat de-acolo. Armatele persane arată de nu se poate - iar ditamai oştirea greacă adunată la spartul târgului, ca să-i spargă, şi mai şi! Curg săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă (deşi am eu aşa, un supoziţion că Snyder n-a auzit de Eminescu). Luptele se desfăşoară în cea mai grosolană sfidare a legilor fizicii, chimiei şi Uniunii Europene - şi logicii în general (dă câte unul cu sabia, şi pică douăzeci, din care jumate cu varii mădulare zburând prin aere). Când ţi-e lumea mai dragă, mai apare ba un rinocer de import cu zurgălăi, pe care Leonidas (ăl' din Sparta - adică Gerard Butler) mi ţi-l punge cu-o suliţă-n ochi, ba doi alifanţi cu arcaşi în nacelă, mintenaş ţâpaţ' de pe faleză-n apa mică de la mal. Nu lipseşte nici un sclav aproape la fel de urât ca Gollum, mare cât vreo trei la un loc, care face ca toţi dracii cam un minut, până când acelaşi Leonidas Superman îi scoate un ochi, îi trage-n şut în fund şi-l descăpăţânează chirurgical - chestie care mult i-a plăcut lui Zach, drept pentru care a repetat-o şi la scurtarea de-un cap a fiului căpitanului, mult şi îndelung şi oralanti filmată, doar-doar ne-o înduioşa niţel.

Acuma, să ne-nţelegem. Nu-s eu omul care să zică: "Băi, ia atenţiune, aut adevăr istoric, aut nihil!" Şi Forman, de la Hacks citire, a romanţat foarte "creator" viaţa şi moartea lui Mozart, ca să ne-mbogăţească spiritual cu oarece despre condiţia geniului în societate - şi nu e singurul. Licenţa istorică se practică, atunci când în balanţă pui ceva mai important. Dar contribuie această ameţeală computerizată cu ceva cât de cât semnificativ la patrimoniul culturii, sau măcar al artei, al meseriei, batâr, cinematografice?

Dacă da, să-mi dea şi mie cineva de ştire, că de unde stăteam eu, nu se vedea. Deci, scenariul e însăilat de plesneşte din toate cusăturile, combinând simplismul, teribilismul infantil şi haoticul, cu câteva tuşe de political incorrectness (v-am promis c-o să revin! Acuşica!). Nici nu-i de mirare că-i aşa de prost, când porneşte de la un "graphic novel" de Frank Miller; că folosim formaturile accesibile ca să culturalizăm copilăretul şi tineretul e bine - dar că facem din ele doar maşini de fabricat dolăret, e, cum să zic... aşa, mai cam ca pe centură!

Regia este, efectiv, ca un fel de n-ar mai fi - rolul ei creator se reduce la un fel de liant, pateticoid (şi pateticoios!), isteric şi grandilocvent, între sus-zisul scenariu şi ciurda efectelor speciale. Zăhărelu' Snyder e mai preocupat ca toţi masculii s-arate ca-campionii de culturism (probabil la asta se ridică nivelul lui cultural - că sună cam la fel), decât să compună nişte personaje, şi să-i ajute pe interpreţi să pună ceva carne pe ele (în afara muţculaturii de machomeni ca scoşi din barurile cu striptease de 8 martie). La fel ca tonalitatea imageriei de ansamblu, artizanatul dramatic pe care-l comite distribuţia e cabotin şi pueril - chestie scoasă în evidenţă cu atât mai penibil, cu cât mai toate personajele cât de cât importante profită de orice ocazie ca să dea din gură mult şi adânc. Leonidas, cel puţin, ţine câte-un discurs electoral înainte de fiecare ordin de luptă (timp în care, evident, perşii ascultă politicoşi, că nu-i frumos să întrerupi). Xerxes la rândul lui le tot macină solemn, într-o încercare schiloadă de a construi, cică, un "personaj negativ interesant" (nu-i iese decât o fantoşă împopoţonată şi intens perversă). Se mai remarcă un gras nevrotic care tot dă cu biciul până se enervează Leonidas şi-i taie braţul, drept pentru care respectivul, din motive care ne scapă, se lansează într-o nouă tiradă gen "facu-ţi şi dregu-ţi, să vezi ce păţeşti când te spun lu' tata"! Dar cel mai frumos e plodul catatonic, supravieţuitor al satului măcelărit, care se perambulează spectral dintre ruinuri, îl ia cu leşin fix în faţa lui Leonidas, ca să-i cadă-n braţuri ca o demoazelă şocată, după care palpită din gene şi-ncepe să descrie atacul persanilor de parc-ar recita Moartea căprioarei la ora de citire. Şi ca şi cum toate astea n-ar fi de ajuns, mai avem şi-un comentator care hârâie din off de la cap la coadă, explicându-ne ce vedem pe ecran - bine că nu l-au pus şi-ntr-o caşetă-n colţ, dând din mâini pentru hipoacuzici. (Nu zic, şi Ioana Barbu făcea la fel, în Legături bolnăvicioase, da' ăla măcar era un film onest - şi mult mai profesionist lucrat! - aşa că putea să i se ierte.) Bizar e că de imbecilităţi d-astea râdeam încă de prin anii şaptezeci, da' se pare că lui Zăhărel încă nu i-a spus nimeni că-s şi fumate, şi vărsate, şi goale-n coate.

Nu-i nimic, Glucidul încearcă să compenseze prin oarecari artifiţuri - ca de pildă, s-a prins el că mai nou poţi să schimbi viteza de mişcare a actorilor cum vrei tu. Aşa c-a pus mâna pe joystick, şi nu i-a mai dat drumu': hâţa-ncolo, hâţa-ncoace, ba dau cu lăncile vâjjj de nici nu se vede, ba haţţţ încetinesc brusc într-un ralenti esspresiv (în acelaşi cadru) - de obicei, când suliţele impactizează cu trupurile liftelor păgâne. Numa' că, ce să-i faci, chix ş-aici: figura asta o experimentase şi Sergiu Nicolaescu, în Pentru patrie (1977), şi la fel de mizerabil reuşise şi-atunci. Mai târziu, o mai rafinaseră cât de cât Tom Gries şi alţi profesionişti ai filmelor de acţiune, pân-s-a răsuflat definitiv şi irevocabil.

Aşa că, ce să ne mai încurcăm: îi dăm cu mânuri şi ambulacre tăiate, cu trupuri trase-n frigare pe toate axele posibile, musai cu gheizere de borş, şi zicem că facem film.

Cel puţin, borşul are meritul de a nu fi tocmai roşu, ci maroniu. Aici ajungem la singurul protricent (adică procent din 300) care cât de cât mai mişcă: imaginea. Sigur, nu-i credibilă nici de frică, nici n-ar fi avut cum, într-o asemenea falsitate de peliculă de la cap la coadă, dar e clar că-i migălită. Pictural de migălită. Contre-joururi, fascicule de lumină, tonuri desaturate care virează mult în sepia şi nuanţe de brun, compoziţii sugerând... nu, nu sugerând, reproducând stilul frescelor renascentiste. (Bine, ce treabă au tablourile secolelor XV-XVII într-o viziune din secolul XXI aspra unei lupte din secolul V înainte de Christos - asta-i altă mâncare de peşte...)

Aşa că, una peste alta, cu ce ne-alegem? Cui prodest? - ca să ne menţinem în sfera greco-latinismelor?

Cum spuneam, pariul cu efectele speciale nu ţine. Pe de o parte, ca s-arăţi că eşti în stare să faci orice pe ecran, n-ai nevoie de Termopile sau alt subiect istoric, să-ţi baţi joc de el - iei şi pui acolo de-un S.F., un heroic-fantasy, o cronică din Onarnia, ceva, de să stea mâţa-n coadă. Da' pe de altă parte, nici asta nu mai e o noutate, cam de la Matrix încoace (că de L.O.T.R. am mai zis). Şi-n fine, pe de a trei(sut)a parte, măcar s-o faci bine - măcar să dea credibil, nu ca maioneza asta de trucaje tăiată încă de la început, de la lupul ăla cu mişcări de marionetă anchilozată şi beculeţe de pom de Crăciun în ochi.

Aşa că nu ne mai rămâne decât scuza deja bătătorită şi bătucită de toate mass-media, că era chiar cusută cu fir incandescent. Spuneam, la locul potrivit, despre cuvântările electorale ale lui Conu' Leonida(s) faţă cu reacţiunea persană - da' acum a venit momentul să şi explicităm (mai ales că v-am promis ceva şi apropo de turbanele alea!). Deci, Conu' Leonida(s) sugerează cel puţin de câteva ori, dacă nu chiar de mai multe, că perşii atacă Sparta din invidie pentru libertatea ei - da' las' că nici Xerxes nu se lasă, grijuliu într-o secvenţă să precizeze că el va cuceri toată Europa! Europa! Europa! Nici mai mult, nici mai puţin decât Europa voia s-o cucerească Xerxes, săracu'!

Noroc cu scutul antirachetă al lu' Conu' Leonida(s)!

20-21 martie, 2007
Bucureşti, România





 Toate articolele despre 300


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


Alte articole

 300: Graflick, Alin Ludu Dumbravă
 Heil Sparta? - 300, Alex. Leo Şerban
 Nişte talibani: 300, Lucian Mircu
 Incredibilul film 300. 300 de muşchi!, Alexandru Vărzaru
 Cei mai tari - 300 - Eroii de la Termopile, Andrei Gorzo
 Toate articolele despre 300


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer