Ce avem la masă?... Muşchi de spartan asezonat cu legume şi mirodenii orientale, persane, mai exact, într-un meniu dezechilibrat (ideologic) de circuitul banilor în economia de piaţă globalizată: soarele călătoreşte de la apus spre răsărit, întotdeauna! Cel puţin în industria filmică de la Hollywood. În ce constă mecanismul ideologic al filmului? În aceea că idealizează ideea de democraţie şi libertate, imediat asociate cu civilizaţia, atribuite spartanilor, cărora le opune o imagine a barbariei şi depravării, vizibile în portretizarea perşilor. Apoi: scopul spartanilor este unul nobil, apărarea cetăţii democratice şi a valorilor stabilite în interior - dreptatea, onoarea, familia, în opoziţie cu imaginea sigură a sclaviei întruchipată de eventuala victorie a lui Xerxes, conducătorul persan. Mai mult, filmul cultivă şi imaginea războinicului domesticit: tigru în bătălie, mieluşel acasă. Această privire contemporană asupra societăţii spartane e dificil de susţinut istoric avînd în vedere că organizarea lor strict militară ar ridica serioase întrebări privind democraţia, iar familia devine o valoare socială secole bune mai tîrziu. Dacă e să venim în contemporaneitate, că orice fabulă istorică are un mesaj pentru lumea noastră, filmul nu face decît să desfăşoare argumentele fiecărei părţi implicate astăzi în războiul cu terorismul... doar că o face din punctul de vedere al uneia dintre grupări! "A celei bune", am putea zîmbi complice la finalul basmului... şi din nou: "le-a ieşit!"
Cu toate că argumentele lipsei corectitudinii politice, expuse mai sus, ar trimite filmul să predice prin alte pieţe, mie mi-a plăcut... poate tocmai din cauză că mi-a fentat filtrele pomenite. Sau fiindcă uneori avem nevoie de mari povestiri, de mitizări cinematografice. Care devin importante pentru că îţi demonstrează cît de puternică poate fi cinematografia ca mijloc de manipulare a informaţiilor pentru un scop anume.
Pe de altă parte, realizatorii istorisirii pot sta liniştiţi din punct de vedere politic, deoarece filmul îşi explică în interiorul poveştii măreţia temelor alese şi impunătoarea formă de prezentare a lor. O face prin aceea că, de fapt, toată istoria e povestită de către unul dintre luptători, întors în cetate din porunca regelui, iar relatarea sa poate fi deja filtrată de emoţia pe care sacrificiul camarazilor o presupune. În împlinirea dorinţei ultime a lui Leonidas, aceea de a nu fi uitaţi, povestitorul poate fi îndemnat să "îmbunătăţească" evenimentele realităţii luptei. Exact aşa cum şi noi, atunci cînd vorbim despre isprăvile proprii sau ale prietenilor, avem tendinţa de a înfrumuseţa puţin cele petrecute. Apoi, sacrificiul (real) al luptătorilor de la Termopile îi înfăţişează ca fiind eroi. Pentru grecii antichităţii eroii erau semizei, iar semizeii beneficiază de un tratament aparte! Cinematografia nu ar face azi decît să îi repună în drepturi.
300 este aducerea în cinematografe a romanului grafic omonim al lui Frank Miller. Filmul păstrează în compoziţie mireasma acelui "graphic novel": ritm alert, replici-clişeu (bule de aer, dacă doriţi), turnare prin filtre albastre şi procesare ulterioară pe calculator încît apropierea de stilul grafic al lui Miller să fie cît mai evidentă. În vorbirea curentă, în ţara de origine, romanul grafic poartă numele generic de "comics". Pînă la urmă ceea ce sugerează termenul acesta ar putea fi poziţia firească în abordarea filmului: ei încearcă să te înşele, sa te reformeze, tu poţi rîde de strădania lor la cinema, dacă îţi permiţi în cadrul istoriei urmărite pe ecran; sau poţi rîde apoi, de tine, în cazul în care muşchii preparaţi la calculator şi serviţi de Zach Snyder în film îţi anesteziază papilele. Iar dacă istoria de pe ecran te răpeşte, nu uita că sergentul Hartman din Full Metal Jacket abia aşteaptă să îţi vadă figura de războinic!