Sunt puse în scenă două lumi diferite: la suprafaţă, "normalitatea" ororilor istoriei. În lumea de dincolo, fiinţe bizare şi legi nebănuite, cu care până şi fata se descurcă destul de greu. S-a spus că ea e singurul element de legătură între cele două (i)realităţi: un copil care încearcă să se refugieze din calea ororilor războiului într-o altă lume, mai bună. Într-adevăr, de la bun început, simţim şi noi atracţia incredibilă pe care o exercită această lume: atmosfera fascinantă redată extrem de pictural, într-un univers în care parcă totul respiră altfel decât în lumea de deasupra, iar simţurile sunt atacate din toate direcţiile de stimuli nemaipomeniţi şi înfricoşători. Bunăoară, spiriduşul care o ghidează pe Ofelia se mişcă în permanenţă scoţând sunete metalice, ascuţite, aproape stridente auzului nostru. Impresionant modul în care este creat întreg edificiul acestei lumi, atât de bogat în detalii şi senzaţii încât ajunge să ne convingă de posibilitatea unei lumi imposibile.
Dar nici lumea palpabilă de care fuge fata nu e redată în detalii mai puţin spectaculoase: Căpitanul Vidal, tatăl ei vitreg, scoate la iveală doze incredibile de cruzime şi răutate în luptele cu opozanţii ascunşi prin munţi. E o prezenţă înfricoşătoare, inclusiv pentru familia şi subalternii săi. Pare imun la orice sentimente omeneşti, însă ştie să speculeze în folosul său fricile tuturor celor din jurul său. Expert şi rafinat în tortura aplicată victimelor sale, e aproape imposibil de doborât: înjunghiat şi cu obrazul tăiat pe jumătate (şi cusut apoi chiar de el), tot reuşeşte să mai bea câteva pahare. Pare într-adevăr de înţeles de ce Ofelia refuză această lume, în favoarea ascunzătorii subterane.
Fata este unica legătură dintre cele două lumi - dar această legătură e artificială şi mai neverosimilă decât înseşi ororile la care asistăm, oricât de minuţios-elegant sunt puse în scenă structurile celor două lumi. Până şi în lumea noastră, existenţa ei e perfect paralelă cu a celorlalţi, deşi împart aceeaşi casă. Universul ei e străbătut de spiriduşi şi plin de cărţi de poveşti. Nu există nici un detaliu care să ne arate că e conştientă de "realitatea imediată", de consecinţele războiului, nu arată nici un interes pentru actele tatălui ei (pe care îl respinge doar ca figură paternă impusă mai mult cu forţa) sau vreo temere în faţa acestor realităţi greu de suportat. Fiecare îşi vede de treabă. Filmul ne transportă de colo-colo, prin cele două lumi rupte una de alta. De fapt, până aproape de final, singura legătură verosimilă şi normală este frica, în două forme bizare şi ireale. Deasupra, suspansul încordat şi teama în faţa atrocităţilor puse la cale de Vidal. Iar dedesubt, acelaşi suspans în faţa unor fiinţe şi entităţi de multe ori înfricoşătoare şi care nu se comportă întotdeauna foarte prietenos, oricât de mult curaj ar dovedi Ofelia. Şi are mult curaj: fiind un basm, nu se teme atât de uşor ca noi.
Pe imdb.com filmul are o notă foarte mare: până la urmă, el acoperă şi nevoia de thriller şi cea de basm-aventură, într-un singur film, legăturile devenind mai puţin relevante. E însă mai neliniştitoare nevoia unui basm înfricoşător, oricât de profesionist e el executat. Noroc cu finalul fericit, ivit la limită: prinţesa a ajuns acasă.