Preţul puterii - The Good Shepherd

Plasat spre final, în zona "concluziilor", şi ales şi ca tag-line al filmului, acest schimb de replici comprimă de minune esenţa "Agenţiei... (secrete)", cum s-au simţit datori distribuitorii noştri să adauge în traducerea grădiniţistică as usual a titlului pentru cinematografele româneşti). Din prea multe puncte de vedere care contează, Agenţia Centrală de Informaţii constituie o putere mondială supremă. Conform teoriei toffleriene, dacă în Primul Val, cel al economiei agricole, puterea însemna violenţă (forţă brută, arme şi ostaşi), în Al Doilea Val, al industrializării, se trecuse la puterea banilor, actualmente ne aflăm deja în plin tranzit spre Al Treilea Val, al informaţiilor, aflat sub semnul dictonului "knowledge is power". Iar sub aspectul cunoaşterii convertite în putere absolută, C.I.A. este, de bună seamă, Dumnezeu. Nearticulat.

Virtualmente pe tot parcursul existenţei sale, Agenţia s-a ţinut reciproc în şah cu pandantul ei eurasiatic, Komitet Gosudarstvennoy Beznopasnosti (Comitetul pentru Siguranţa Statului). Fosta O.S.S. s-a convertit în C.I.A. în aceeaşi perioadă în care şi seria Ceka, G.P.U., O.G.P.U., G.U.G.B. / N.K.V.D., N.K.G.B., M.G.B. se stabiliza denominativ ca K.G.B. (cacofonie involuntară, da' nu face nimic). Mutările lor pe eşichierul lumii au înrâurit o bună parte din istoria mondială din cea de-a doua jumătate a secolului XX, iar unele dintre cele mai interesante gambituri şi schimburi de pioni s-au produs în arealul strategic al Americii Centrale. Simbioza perfect echilibrată a celor două superputeri informative, de care depindea însăşi supravieţuirea fiecăreia dintre ele, în cadrul legiferării şi finanţării respectivelor blocuri militaro-industriale, se baza pe nebunii de câmpuri albe şi negre capabili să atace pieziş - iar în Caraibe, diagonala (...roşie) a fost acaparată, evident, de nebunul cel mai Fidel. Evident, chestia asta-i venea ca un cui în cap lui J.F.K., care fără să stea mult pe gânduri a pus de-o invazie inopinată a Cubei, sortită să devină notoria debarcare din Baja de los Cochinos - poate cel mai răsunător fiasco din istoria C.I.A. De ce fiasco? Fiindcă între corifeii agenţiilor secrete de informaţii au existat întotdeauna legături subterane. Aşa cum arată (romanţat şi thrillerizat) numeroase romane de David Morrell (şi de mulţi alţi autori), superspionii sunt prea inteligenţi ca să stea la mâna liderilor politici. Ca stat în stat, ei sunt cei ce fac politica - şi, adeseori, istoria - iar peste acordurile lor subterane nu trece nimeni. Până şi Hitler a căzut din cauza unei mici înţelegeri între britanici şi Canaris - ca să nu mai vorbim de popicele regimurilor est-europene în 1989.

Aşadar, C.I.A. şi K.G.B. au convenit că e în interesul lor al amândurora ca sula castristă să rămână înfiptă în coasta Statelor Unite, iar trupele de asalt de la Los Cochinos au fost întâmpinate nu cu flori civile, ci cu foc militar. Cu ce anume s-au achitat ruşii, nu ştim încă - putem numai să speculăm. Şi asta şi face The Good Shepherd, preţ de două ore şi patruzeci şi şapte de minute. Speculează.

Dar, nu vă speriaţi. Speculează inteligent şi antrenant. Deşi ritmul narativ e lent, insinuant, "la pas", toate secvenţele dospesc de tensiune interioară, iar povestirea are marele merit de a fi nu numai extrem de complex construită, dar şi filată abil, astfel încât să se poată urmări fără a sacrifica misteriosul în favoarea explicitului; de fiecare dată când avem senzaţia că-ncepem să nu mai înţelegem, ni se oferă exact doza necesară de divulgare pentru a merge mai departe - astfel încât, până în final, complicatul păienjeniş de intrigi ale primilor ani din existenţa C.I.A. să devină cum nu se poate mai limpede.

Cum am dat de înţeles mai sus, pretextul dramaturgic şi trăgaciul narativ al filmului este eşecul de la Los Cochinos. Imediat după ratarea operaţiunii, marele şef al operaţiunilor speciale, Edward Wilson (Matt Damon, într-o suav-angoasantă compoziţie de candoare şi perfidie, cu o mască de etern student cu ochelari sub ale cărei tăceri mocnesc sumedenie de taine impenetrabile), începe să descâlcească iţele care vor duce la nodul ascuns al trădării - şi, aşa cum se întâmplă de-atâtea ori într-o tramă de această factură, fiecare duce undeva în trecut. Prin urmare, cea mai mare parte a filmului se structurează pe canavaua paralelismului temporal, între ancheta din 1961 şi deceniile care au precedat-o.

Printr-o foarte inteligentă construcţie a personajului principal, cu universul său psihologic şi motoarele afective şi memorialistice care-l animă, începutul începutului se situează undeva în anii nebuni, când tatăl său se sinucide - şi, spre sfârşit, vom găsi şi cheia acelui mister ce avea să marcheze pentru totdeauna viaţa lui Edward. La fel de determinantă e integrarea sa într-una dintre numeroasele societăţi secrete ale elitelor financiare americane (aici, "Skull and Bones"), care-l va propulsa la timpul cuvenit spre O.S.S. În aceeaşi perioadă, cercul relaţiilor sociale din protipendadă va duce la căsătoria de convenienţă cu Clover (Angelina Jolie), prin sacrificarea iubitei de suflet (şi surde - semnificativ truc, într-un film despre cea mai mare cooperativă Ochiul şi Timpanul din lume) - şi, de acolo, la viaţa de familie a protagonistului (de asemenea determinantă în evoluţia ulterioară a acţiunii). Perioada petrecută la Londra, ca ofiţer O.S.S. alăturat colegilor din Intelligence Service, apoi la Berlin, cooperând cu agenţii N.K.G.B./M.G.B., fixează de asemenea o serie de motivaţii ce vor repercuta peste ani. Ca atare, Wilson devine epicentrul unui întreg sistem de relaţii, obligaţii şi interese de care depinde nu numai Los Cochinos, ci întregul context C.I.A. de la începutul anilor şaizeci - şi, în plan estetic, atitudinea artistică a Bunului păstor - sau a Agenţiei secrete, ca să fim corecţi distributiviceşte.

Căci, prin coliziunea atent controlată tuturor acestor vectori dramaturgici, filmul se concentrează într-o meditaţie despre ce înseamnă, pentru individ, puterea absolută (aici, constituită în informaţii, la fel cum Charlie Kane încercase s-o obţină cu ajutorul banilor - valuri toffleriene, din nou). Iar concluzia nu e deloc încurajatoare: preţul puterii devine, de la un moment dat, insuportabil, şi numai cei foarte tari şi fără nici un alt Dumnezeu decât Puterea însăşi îl pot plăti până la capăt. Edward Wilson îşi sacrifică fata iubită (Tammy Blanchard - o creaţie actoricească delicată şi meritorie, deşi paradoxurile personajului ar fi putut oferi mult mai mult) pentru o young lady care-i devine soţie, alcoolică şi înstrăinată (excelentă compoziţia Angelinei Jolie, sub a cărei mască mondenă pâlpâie mereu abisul singurătăţii interioare). Cei doi se înşală reciproc, mărturisit dar discret, ca să nu iasă scandal - şi, evident, va sosi şi momentul când nişte profesionişti ai Ochiului (de lângă Timpan) trimit niscaiva fotografii compromiţătoare, care duc la încălcarea protocolului conjugal şi deschid o nouă direcţie de manipulare. Oricum, cu ceva timp în urmă, un bătrân guru al operaţiunilor speciale, Dr. Fredericks (Michael Gambon), fusese sacrificat la rândul lui (fizic!), pentru că ştia prea multe, iar descoperirea orientării lui homosexuale îl făcea şantajabil. Există şi copilul, Edward jr. (Eddie Redmayne - un chip nearmonios, candid şi foarte vulnerabil, inspirat distribuit în rolul fiului-obiect) fostul adevărat motiv al căsătoriei, care acum ar trebui să fie adevăratul ideal al vieţii lui Edward, şi nu devine decât încă o piesă pe tabla de şah - o piesă folosită atât de crud şi fără scrupule, încât însuşi propriul lui tată va fi nevoit să-l rănească de moarte, ca să evite o nenorocire şi mai mare. Una peste alta, atotputernicul Edward Wilson, în plan exterior, devine unul dintre cei mai slabi şi neputincioşi oameni la nivel personal. Viaţa sa particulară nu-i mai aparţine. Tot ce ar trebui să facă parte din sufletul lui devine ţintă, victimă, subiect de troc, miză a trădării - vezi în special cel mai conotativ obiect al filmului, corăbioarele în sticle; din verigă a legăturii sufleteşti tată-fiu, clipperul cu cincisprezece vele devine marcă a încrederii pe veci compromise.

Ajuns la al treilea film din cariera sa de regizor, De Niro se vădeşte indubitabil dacă nu un mare artist, cel puţin un bun profesionist. Am arătat deja, în cele de mai sus, o parte din virtuţile sale în ceea ce priveşte meşteşugul de povestitor şi apetenţele de comentator (sensibil fără sentimentalism). Privirea incisivă în care cuprinde el Agenţia nu e nici patriotard-gongorică, nici teribilist antiamericană, cum ar fi putut predispune un asemenea subiect. The Good Shepherd reuşeşte performanţa de a fi detaşat şi echidistant, urmărind cu un fel de amărăciune obiectivă procesul de dezumanizare prin care trec aceşti maeştri sforari ai culiselor istoriei. Viziunea cinematografică a lui De Niro, bogată în elemente de film noir (atât prin natura subiectului, cât şi datorită epocii prezentate), are precizia unui joc de puzzle în care piesele de thriller compun o meditaţie despre condiţia umană - şi, în ultimă instanţă, formulează o întrebare: merită? Iar cadrul final, în care Matt Damon, cu servieta, pălăria şi eternul său trenci bej, se îndepărtează pe culoarul plin de pachete şi lăzi al noii aripi C.I.A. unde va funcţiona de-acum încolo secţia lui (deducem că tocmai s-a inaugurat sediul de la Langley), pare să spună: de ce n-ar merita? În fond, opţiunea e a lor.

23 martie, 2006, h. 10:45-12:01
Bucureşti, România