The Good Shepherd / Agenţia secretă este al doilea film (ca regizor) al lui Robert De Niro - după debutul său cu A Bronx Tale din 1993. Dar, dacă acea poveste mai avea ceva elemente autobiografice (prin intermediul scenariului lui Chazz Palminteri), cea de acum ţine mai mult de obsesia actorului pentru jocurile de spioni şi umbrela sub care acestea se organizează.
În The Good Shepherd (titlul original al filmului, care se traduce prin "Păstorul cel bun"), umbrela este CIA. "Umbrelă" poate fi privit ca o metaforă, dar nu e: spionul ar fi cel care - în niciun caz! - nu umblă cu umbrela deschisă pe vreme bună; nici măcar cu umbrela de soare... Mai mult: spionul va fi mai curînd acela care - pe ploaie - va umbla fără umbrelă, adăpostindu-se sub una de împrumut pentru a intra în vorbă... Un spion va fi întotdeauna cel pe care-l suspectezi cel mai puţin.
Aşa cum este (în filmul lui De Niro) Edward Wilson, un tînăr de familie bună care ajunge să lucreze pentru "agenţie". Wilson este interpretat superlativ de Matt Damon - care devine tot mai mult Actorul Impenetrabil: un fel de sfinx pe al cărui chip nu poţi descifra nimic, deci poţi citi orice. Prin el, De Niro reconstituie istoria CIA de la-nceputuri (anii '40) şi pînă aproape de prezent, într-o intrigă complicată şi mai ales complexă care demonstrează cum spionii sînt - de fapt - nişte pioni. A cui e tabla de şah? Nici a celor care joacă cu piesele albe, nici a celor care joacă cu negrele, ci a Istoriei. Întrebare vertiginoasă: şi dacă Istoria nu e decît un joc de (s)pioni?
Filmul lui De Niro nu merge atît de departe, dar reconstituirea sa este în asemenea măsură exactă şi (deci) convingătoare încît nu poţi să nu-ţi pui această întrebare... Wilson este spionul cu pedigree, a cărui racolare nu e tocmai o întîmplare, ci o chestie de blazon. Iar atunci cînd "jocul" riscă să-i strice blazonul (propriul său fiu punînd la cale o "mezalianţă" periculoasă), nu ezită să acţioneze în consecinţă. Deşi s-a spus că, între ţară şi familie, Wilson alege ţara, gestul său - singurul care depăşeşte statutul de pion! - le rezolvă pe amîndouă. Remarcabil e modul în care De Niro vizualizează acest suspans familial - introducînd în poveste (frînturi de) fotografii şi înregistrări audio care dezvăluie "tabloul" (sau filmul) abia la final. Ca-ntr-un joc de puzzle. Şi ca în Blow Up sau Conversaţia, pe care De Niro le-a "conspectat" meticulos! (Francis Ford Coppola este - de altfel - unul dintre producătorii executivi.) Morala ar fi că, atunci cînd te ocupi cu pusul capcanelor, e fatal să cazi într-una pînă la urmă. Ceea ce e şi mai pilduitor (într-o poveste cu un titlu atît de "creştin") e faptul că intimitatea unui membru al familiei devine ea însăşi material informativ: un mod de a spune că paranoia s-a insinuat pînă în aşternut, pîngărind toate valorile...
Toţi actorii (alături de Damon mai joacă Alec Baldwin, Billy Crudup, Michael Gambon, William Hurt, Angelina Jolie şi De Niro însuşi, care are cîteva apariţii scurte) sînt excelenţi, imaginea (lui Robert Richardson) e perfectă iar filmul - deşi lung - îţi rămîne în minte mult timp după ce-ai ieşit din sala de cinema.