Matt Damon e unul dintre puţinii actori de la Hollywood care mai ştiu să poarte un costum într-un mod interesant. E chiar mai bun la treaba asta decît George Clooney. Clooney e, desigur, marele păstrător al vechilor standarde hollywoodiene în materie de stil; atunci cînd se îmbracă în costum, devine Cary Grant. Atunci cînd Damon se îmbracă în costum, devine... chiar asta e, că ar putea fi orice: ar putea fi foarte bine produsul unei universităţi de elită, după cum n-ar fi exclus ca sacoul cu însemnele universităţii respective să fie de furat; ar face o figură frumoasă ca tînăr funcţionar public, dar într-o bună zi s-ar putea ca publicul să aibă o surpriză nasoală; îl vezi locuind cu mama lui şi ajutînd-o să gătească, dar la fel de bine îl vezi gătind-o pe ea. Îţi aminteşte că nu nonconformiştii declaraţi sînt aceia pe care trebuie să-i ţii sub supraveghere: nonconformismul lor tinde să se consume în declaraţii. În schimb, cu băieţii ăstia cuminţi nu ştii niciodată - şi asta îl face pe Damon atît de interesant de urmărit în filme ca The Talented Mr. Ripley, recentul The Departed (de Martin Scorsese) sau şi mai recentul The Good Sheperd. Aici, el joacă rolul lui Edward Wilson (personaj fictiv, dar bazat pe mai multe modele reale), care, în momentul începerii acţiunii (1961), e una dintre persoanele cele mai sus plasate din CIA. Dar poate că nu va mai fi mult timp: recenta tentativă de invadare a Cubei a fost un dezastru şi e clar că a existat o scurgere de informaţii - "un străin în casă". Scenaristul Eric Roth şi regizorul Robert De Niro (aflat la al doilea film al său, după A Bronx Tale din 1993) urmăresc eforturile de găsire a "cîrtiţei" şi, în paralel cu asta, se întorc în trecut (ca John le Carré în ambiţiosul său roman din 1986, Un spion desăvîrşit), pentru a ne arăta cum s-a format Wilson şi, odată cu el, instituţia pe care a ajuns să o conducă.
Ce găsesc acolo? În primul rînd (la fel ca-n le Carré), un tată nu tocmai onorabil. În al doilea rînd (şi tot ca-n le Carré), o şcoală fiţoasă, Yale, unde Wilson studiase literatura, se distinsese pe scenă interpretînd în travesti arii din Gilbert şi Sullivan şi intrase într-o societate secretă, Cranii şi Oase, cu ritualuri la fel de ridicole ca numele ei, dar nu suficient de ridicole încît să împiedice nişte oameni importanţi din cadrul OSS (The Office of Strategic Services) s-o ia în serios ca pepinieră de agenţi. Acest element de ridicol - spionajul ca prelungire (şi justificare solemnă) a entuziasmului copilăresc pentru tot ce înseamnă secret şi mascaradă - persistă (discret) pe parcursul filmului, nu în ultimul rînd în imaginea unui grup de membri marcanţi ai CIA dansînd, la o sindrofie, în fustiţe de paie. Dar pînă atunci îl regăsim pe Wilson la Londra, învăţînd meserie între două bombardamente germane şi, cîţiva ani mai tîrziu, la Berlin, negociind schimburi de prizonieri cu sovieticii ca încălzire pentru războiul rece. Tot la Berlin are o aventură de o noapte cu secretara sa, care poartă aparat auditiv. Numai că a doua zi, cînd îl vede pe noptieră, Wilson nu mai e atît de sigur că e un aparat auditiv. Se duce la superiorul său (ca la preot) şi îi spune doar atît: "Am lăsat un străin în casă.". Şi secretara (care îi recitase din Metamorfozele lui Ovidiu) e eliminată. Înainte de a pleca la război, Wilson apucase să lase gravidă şi (fiind un băiat atît de bine crescut) să ia de nevastă o fată de senator (Angelina Jolie). Aceasta n-a apucat să-l cunoască şi nici nu va apuca vreodată. Tema filmului e conflictul dintre factorul uman şi secretomania instituţionalizată care vede în el un factor de risc. Este şi tema întregii opere a lui le Carré, dar nici măcar el, în faza lui cea mai gri-birocratică, n-a îndrăznit să-şi aleagă ca erou o nonpersoană ca Wilson: un om care elimină cu succes din constituţia lui orice factor de risc, orice ataşament sau impuls care ar putea duce la scăpări sau care l-ar putea expune la şantaje. Şi nici măcar nu face asta cu preţul unei lupte dramatice; dacă se dă vreo luptă în el, ea nu se vede pe cameră. Tipul ăsta e atît de inhibat încît abia dacă poate să funcţioneze ca personaj dramatic. Tot suspansul se concentrează în luminiţa care joacă din cînd în cînd în ochelarii lui: să fie o licărire de viaţă interioară sau e doar lumina de afară?
De Niro vrea ca, pe măsură ce se goleşte de tot ce l-ar putea face vulnerabil, personajul (care la final trebuie să ia o decizie în privinţa unui străin care ameninţă să-i intre în casă la propriu) să atingă un fel de grandoare în monstruozitatea lui, ca Michael Corleone în Naşul II. N-ajunge pînă acolo, în parte pentru că (spre deosebire de Michael, care era înconjurat de oameni vii, adică diferiţi de el) Wilson e înconjurat de oameni ca el: oameni care s-au golit de personalitate, care au dat la minimum volumul vieţii din ei, oameni şterşi, indistincţi - prea şterşi şi prea indistincţi pentru a popula o frescă de întinderea asta. Dar Wilson însuşi rămîne un concept îndrăzneţ de personaj, splendid realizat de De Niro şi de Damon. Unde mai pui că e singurul bărbat care a ignorat-o vreodată pe Angelina Jolie.