Reality-show-ul din luneta puştii - Phone Booth

Joel Schumacher este cineastul care a dăruit omenirii experienţe precum Batman Forever, Batman şi Robin sau 8mm, în urma cărora unii dintre noi am jurat că, în clipa în care vom afla că o nouă creaţie de Schumacher încearcă să pătrundă în oraşul nostru, vom suna imediat la serviciul de dezinfecţie-dezinsecţie-deratizare. Dar de data aceasta am două motive de a încălca jurămîntul, de a vă încuraja să vedeţi filmul sau măcar de a vă sfătui să nu le telefonaţi celor de la D.D.D. - în orice caz, nu dintr-o cabină publică. În primul rînd, toată comedia dementă a filmului se joacă în interiorul şi în jurul unei cabine telefonice - mai precis, cea situată la intersecţia dintre 8th Avenue şi 53rd Street din New York, cabină folosită de 300 de ori pe zi şi jefuită de 41 de ori în ultimele şase luni. (Aceste cifre, şi multe altele, ne sînt comunicate în prologul filmului, care ne mai şi plimbă din spaţiul cosmic pînă în interiorul unui telefon mobil; oare Scumacher nu face decît să-şi arate muşchii, sau îşi ia distanţă, ca să vadă mai bine cum stă treaba cu mijloacele de comunicare?) În al doilea rînd, filmul nu e rău deloc; e mic (vreo 80 de minute), nervos şi musculos. După cum a dovedit-o în Falling down, cel mai bun film al său (cel în care Michael Douglas pleca la serviciu şi nimerea într-un ambuteiaj, unde îşi lăsa maşina şi minţile), Schumacher e atras de spectacolul unei metropole aflate în plină criză psihotică (şi ca regizor, are mijloacele necesare pentru a trata o astfel de criză: stilul său e ţipător, isteric, iar criza scoate la iveală ce e mai rău - adică mai bun - din el.) Secvenţa în care un poliţist (Forest Whitaker) încearcă să discute cu suspectul (Colin Farrell) care ocupă cabina telefonică, iar suspectul, prins în cabină şi în luneta puştii unui psihopat, primeşte instrucţiuni telefonice de la lunetist, să se intereseze de viaţa sexuală a poliţistului - prin concentraţia ei de nevroze, secvenţa aceea e demnă de O după-amiază de cîine (filmul lui Sidney Lumet, unul dintre cele mai mari filme despre New York).

Lunetistul (vocea lui Kiefer Sutherland) l-a ales ca victimă pe bărbatul din cabina telefonică pentru că acesta e un profesionist al relaţiilor publice - ceea ce, în termeni hollywoodieni, înseamnă "un ticălos". (Ce s-ar face Hollywoodul dacă n-ar mai exista publicitari, jurnalişti şi oameni de televiziune? Pe cine ar mai lua de sus? Cui i-ar mai arăta obrazul? Ce i-ar mai da de mîncare lui Hannibal Lecter?) Ascuns într-una dintre clădirile din zonă, invizibil în spatele ferestrei, dar văzînd totul prin luneta sa, lunetistul îşi realizează propriul reality-show, băgînd rolul principal pe gîtul bărbatului din cabină, bazîndu-se pe două roluri feminine puternice (soţia eroului şi femeia pe care acesta încearcă să o vrăjească), pe ajutorul poliţiei, al mulţimii de gură-cască, al camerelor de luat vederi şi al puştii care poate să doboare pe oricine, de la un simplu figurant (asta ar creşte rating-ul emisiunii) la personajul principal (asta ca final glorios). E un psihopat jucăuş: cînd vine vorba de motivele sale, propune tot felul de scenarii (maică-sa nu l-a iubit, a eşuat în artă, a fost traumatizat în Vietnam etc.), pe care tot el le demolează. Singurul scenariu care-l interesează e unul de tip Iartă-mă!, în care victima îşi cere scuze în faţa lumii întregi, pentru că e un papiţoi agresiv şi nesincer, îmbrăcat într-un costum negru cu vişiniu. Lunetistul pare conştient de vulgaritatea acestui spectacol (din moment ce spune că "televiziunea scoate ce e mai rău din oameni"), dar, pe de altă parte, Schumacher şi scenaristul său, Larry Cohen, par să creadă că, indiferent dacă lucrăm în publicitate sau nu, nu ne-ar strica să îngenunchem din cînd în cînd în public şi să ne turnăm puţină cenuşă în cap. Precum ceasul de la mîna personajului principal, ideile filmului se remarcă mai curînd prin fiţe decît prin valoare, dar în orice caz sînt la zi (înainte de a-l lansa, producătorii au lăsat să treacă ceva timp, peste crimele - reale - ale lunetistului din Washington). În privinţa lui Colin Farrell (care a fost atît de bun în Minority report, unde îşi înfigea colţii în turul pantalonilor lui Tom Cruise şi nu mai dădea drumul), nu mai există dubii: cu puţin noroc va ajunge o mare vedetă. Iar Forest Whitaker, cu umorul şi tristeţea sa, înnobilează instantaneu orice film în care apare. Inutil de precizat, orice film de Joel Schumacher - chiar dacă, precum în cazul de faţă, e foarte bine făcut - are mare nevoie de puţină nobleţe.