A venit pentru a treia oară în România, de data asta, la invitaţia Festivalului Internaţional de Film B-Est. A fost întâmpinat la aeroport de numeroşi ziarişti, la conferinţa sa de presă a fost mare înghesuială, proiecţia filmului său Soare înşelător a fost urmărită de sute de spectatori (în ciuda unei subtitrări care-o luase razna), iar la "master-class"-ul ţinut la Sala Amfiteatru a Naţionalului bucureştean s-a stat şi pe trepte. Vorbind despre "Regizorul în două ipostaze: în cadru şi în afara lui", a spus că toate filmele lui vorbesc despre iubire. A răspuns, cu stoicism, la întrebări despre sufletul rus şi soldatul rus, a mărturisit că şi-ar fi dorit ca cei care l-au aplaudat în picioare în România să fi fost critici ruşi, a dat o lecţie despre ce înseamnă o zi toridă jucată într-un film, şi a ocolit cu graţie toate subiectele legate de politică şi de relaţia cu la fel de celebrul său frate, Andrei Koncealovski.
A dat interviuri scurte, puţine şi greu de obţinut. Ca o adevărată vedetă. El e Nikita Mihalkov.
Iulia Popovici: De unde vă vine fascinaţia pentru Cehov, căruia i-aţi ecranizat texte şi despre care vorbiţi foarte des?
Nikita Mihalkov: Nu ştiu, uneori mi se pare că dacă am fi trăit în acelaşi timp, am fi fost prieteni foarte buni.
I.P.: Spuneaţi despre Stanislavski cum că sistemul său e făcut pentru oameni şi talente medii.
N.M.: Stanislavski e un geniu. A creat un sistem universal pe baza căruia orice om, chiar unul cu date native elementare, poate să înveţe meşteşugul ăsta. Mikhail Chehov, care era, ce-i drept, rudă cu celălalt Cehov, Anton, a fost un actor, un regizor şi un pedagog genial; a dezvoltat sistemul lui Stanislavski şi a reuşit să obţină alte rezultate, dar nu cred c-ar fi reuşit asta dacă Stanislavski n-ar fi existat.
I.P.: Faptul că vă feriţi atât de mult de politică ţine de o "revoltă" a copiilor faţă de părinţi? În general, fiii celor cărora schimbările sociale le-au schimbat radical viaţa fie se aruncă în politică, fie fug de ea.
N.M.: Nu mi s-a întâmplat nici una, nici alta. Eu îmi fac treaba mea, în primul rând, consider că în acest domeniu pot să fac mai mult decât în altul. În al doilea rând, sunt mai liber decât orice politician, pot să vorbesc cu oricine, pe orice temă, fără să mă gândesc la politeţuri. Din acest punct de vedere, pot fi mult mai util politicii, pentru că ceea ce nu-şi pot permite să spună politicienii, pot s-o spun eu şi pot s-o spună artiştii. E adevărat, important e dacă te aud, dacă te faci auzit.
I.P.: De aceea filmele dvs. se petrec în vremuri dincolo de memoria directă a spectatorilor lor?
N.M.: De curând, am făcut un film care se petrece în contemporaneitate, dar în principiu aveţi dreptate. Sunt nişte versuri celebre greu de tradus: Poetul vede feţele pe care alţii nu le văd pentru că nu pot fi văzute decât de la mare distanţă. Se întâmplă adesea ca filmele despre ziua de azi să arate mai degrabă ca o gazetă de perete. Spuneam puţin mai devreme că filmul contemporan nu înseamnă neapărat oameni care poartă blugi şi adidaşi. E posibil ca personajele să umble în piei de animale şi totuşi să fie un film contemporan.
I.P.: Vorbeaţi la conferinţa de duminică despre importanţa gestului psihologic în construcţia unui personaj de film sau teatru. Dvs. înşivă sunteţi un personaj, care ar fi gestul care v-ar caracteriza cel mai bine?
N.M.: (ridicând mâinile întrebător) Când voi afla, voi pierde orice posibilitate de a mă ocupa de gestul psihologic. Un om care purta barbă a fost întrebat: "Când dormi, barba o ţii peste plapumă sau sub plapumă". După asta, n-a mai putut să doarmă.