Discutînd mai deunăzi cu o prietenă la telefon despre una şi alta şi ajungînd noi, inevitabil, la teatru şi spectacole, mă întreabă dacă mi-a plăcut o montare pe care ea o văzuse mai demult şi pe care, cînd auzise că mă duc şi eu s-o "recuperez", nu găsise de cuviinţă să o comenteze decît cu un hohot sarcastic şi cu un îndemn ("Du-te, du-te!") suspect de călduros. În codul nostru secret, asta însemna "Vai de capul tău!"; de-al meu, adică. Trebuie să spun că, în general, prietena mea şi cu mine avem gusturi şi păreri foarte asemănătoare în materie de teatru. "De-asta şi sînteţi prietene", veţi zice. Da, şi de-asta, dar, cum se va vedea, nu numai de-asta. Mă întreabă, aşadar, dacă mi-a plăcut. "Păi", răspund eu timid, dar ferm, "o să rîzi: mie mi-a plăcut. Sigur, nu mi se pare un spectacol genial - cîte spectacole geniale există pe lume? -, dar, minus exagerările din prima parte şi alea cîteva lungimi din partea a doua, pot să zic că mi-a plăcut." "Te invidiez", comentează ea, sec. "Eu m-am plictisit de moarte." Şi, după o pauză: "De fapt, ce naiba ţi-a plăcut acolo?". De-aici renunţ la citate şi trec la naraţiunea indirectă. I-am explicat ce mi s-a părut bun în spectacol şi de ce, i-am precizat momentele care m-au tulburat, i-am demonstrat de ce ideea regizorului nu e chiar aşa de "pe pereţi" cum poate să pară - era vorba despre o "lectură neortodoxă" a unui text clasic -, am intrat şi în detalii, pe scurt, am conferenţiat vreo zece minute, întreruptă, la început, de "hm"-uri neîncrezătoare sau ironice, apoi de întrebări serioase şi, pînă la urmă, de o altă conferinţă, în care mi-au fost expuse pe larg reţinerile şi obiecţiile ei. Concluzia, de ambele părţi, a fost că fiecare rămîne la părerea proprie, deşi fiecare înţelege şi respectă argumentele celeilalte şi că, iată, se întîmplă să nu fim de acord (nu era, totuşi, prima oară şi, cu siguranţă, nu va fi nici ultima), ceea ce nu înseamnă că trebuie să ne certăm; nu înseamnă nici măcar că de-acum încolo nu o să mai vorbim niciodată despre teatru şi spectacole. Ne-am "pupat" reciproc şi ne-am despărţit în eter foarte mulţumite una de cealaltă şi fiecare de sine însăşi.
Este, bineînţeles, un caz special de controversă, căci de respectiva preopinentă mă leagă fire confecţionate dintr-un material mai solid decît impresia bună sau rea pe care ne-o produce amîndurora o anumită întîmplare, fie această întîmplare una "artistică" ori nu. Dincolo de asta, însă, e vorba aici despre ceva extrem de simplu şi îngrozitor de complicat, care se cheamă civilizaţie. Sau, în speţă, despre acea educaţie minimă pe care o deprinde orice fiinţă umană dornică să trăiască printre alte fiinţe umane; ori constrînsă s-o facă. Acea educaţie care ne învaţă să ne dominăm impulsurile primare (sau primitive, sau animalice - adjectiv foarte nedrept, cîteodată, faţă de animale) ce ne împing, altminteri, să înşfăcăm, la masa comună, halca cea mai zdravănă strivind degetele comesenilor, să ne îngrăşăm capra pe pajiştea satului, otrăvind turmele vecinilor sau să ne impunem adevărul propriu, în piaţa publică, zdrobind cu bîta ţestele posesorilor de adevăruri diferite. Necazul e că, deşi acest minimum civilizatoriu se transmite de vreo cîteva mii de ani încoace (indiferent de cînd începem numărătoarea şi conform cărui calendar o desfăşurăm) din generaţie în generaţie, inclusiv în formă organizată, ca învăţămînt de stat, în viaţa zilnică rezistenţa faţă de el este în creştere alarmantă, pînă într-atît încît grobianismul tribal a devenit regulă, mediu ambiant şi sursă de trai. În România de azi - să rămînem "aici şi acum" -, în România de azi, cea liberă, democratică şi europeană, o sălbătici(r)e a moravurilor care îi înmărmureşte pe "străini" împinge lupta pentru supravieţuire în societate, mai ales dacă luptătorii s-au răscopt în anonimat, la forme de canibalism moral: nu-i destul să-ţi combaţi adversarul şi (eventual) să-l depăşeşti, trebuie să-l umpli de sînge, să-i smulgi ficaţii şi să-i sorbi creierii, precum capului de găină din ciorbă, cu plescăieli zgomotoase şi cu zeama curgîndu-ţi pe bărbie. În spaţiul public virtual - care arată cum arată şi spaţiul public real: nemăturat şi nespălat, cu eşapatoarele înfundate, plin de resturi putrede şi de şobolani hămesiţi - nu se mai vorbeşte, ci se ţipă, se urlă şi se zbiară. Polemicile nu se mai poartă cu argumente şi contraargumente, ci cu insulte şi înjurături. Dacă nu eşti de părerea mea, dacă nu-ţi place ce-mi place mie şi nu deteşti ce detest eu, eşti incompetent şi duşmănos, suspect şi "vîndut" (cui? ălora! care ăia? care nu-s ai noştri!). Mă lauzi? Te iubesc. Mă critici? Mă urăşti. Şi... dai în tata (soţu', nepotu', cumnatu', cumătru')? Dai în mine, dai în fabrici şi uzine - în Valoare şi Principii, în Adevăr şi Dreptate, în Ştiinţă şi Cultură, în Oraşe şi Sate, pînă la urmă, fireşte, în Rrrrrromâni şi Rrrrrrromânia. La moarte cu tine! Şi dacă "ăilalţi" (ăia care se întîmplă să fie de aceeaşi părere cu tine, adică să nu fie de aceeaşi părere cu mine) sînt aşa de idioţi (şi de vînduţi, desigur) încît ezită să te calce în picioare cînd EU le spun să te calce în picioare, las' c-o să vadă ei, mă răfuiesc EU şi cu dumnealor, curînd-curînd. Pentru că EU sînt DumnezEU.
Probabil că specialiştii în psihologie socială şi alţi oameni superinteligenţi explică această paranoia contagioasă, nediferenţiată de la vecinul de apartament la vecinul de scaun din autobuz şi la vecinul de preocupări profesionale, printr-o răbufnire a personalităţii atît de drastic ţinute în frîu în deceniile dictaturii - de care ne despart alte aproape două decenii, totuşi. Probabil că se dau, în cărţi savante, şi alte explicaţii savante. Probabil că aşa o fi. Mie, care nu sînt însă prea savantă, îmi dă insistent tîrcoale un gînd mărunt: dar dacă este, totuşi, o chestiune de educaţie?