Cum era şi de aşteptat, cele două fenomene au avut numeroase puncte de tangenţă şi chiar incidenţă. Printre mediumii autentici forfoteau destui şarlatani care le imitau "manifestările" şi "emisiile de ectoplasmă" cu mijloacele iluzionismului. Convergent, numeroşi scamatori deveniseră adevăraţi experţi în demascarea fraudelor de acest gen, tocmai datorită specializării lor în domeniul magiei simulate. Cel mai celebru caz este al notoriului Harry Houdini (Erich Weiss - pseudonimul "Houdini" fiind un omagiu pentru faimosul său înaintaş Robert Houdin), care după moartea mamei sale dorea cu o pasiune aproape bolnavă să intre în comunicare cu ea şi, dezamăgit de ceea ce i-au putut oferi mediumii, inclusiv vestita Lady Doyle, şi-a consacrat ultimii ani de viaţă tentativelor de a-i "demasca" - prilej cu care n-a reuşit decât să se facă de râs, când incapabil să demonstreze o eventuală înşelătorie a spiritistei "Margery", a încercat să măsluiască expertiza, plantând false probe ale aşa-zisei fraude - şi expuse ca atare de trimişii revistei "Scientific American", prezenţi la experiment.
Fără a face nici o trimitere la Houdini ori alţi scamatori sau mediumi ai epocii, filmul lui Neil Burger îşi propune să speculeze tocmai această stare benign paranoică din acei ani - oscilaţia mereu incertă dintre iluzionism şi magie. Ce-i drept, scenariul îşi declară limpede, cel puţin de pe la jumătate, poziţia - chiar prin gura personajului principal. Toate sunt numai trucuri, nimic din ceea ce se întâmplă nu e mai mult sau mai puţin paranormal. Singurele fenomene aparent "vrăjitoreşti" apar într-o relatare din trecut (întâlnirea micului Eisenheim cu magicianul) oricum pusă declarat sub semnul îndoielii.
Cert este că, în urma acelui incident, fiul de tâmplar austriac îşi descoperă pasiunea pentru prestidigitaţie, devine curând ciudăţelul oraşului, atrage atenţia tinerei ducese Sophie von Teschen, pun împreună de-un amor adolescentin ilicit, pe care-l zădărnicesc rigorile de castă, creşte mare, ajunge un iluzionist celebru, şi în această calitate o reîntâlneşte pe Sophie, acum logodită cu antipaticul Prinţ de Coroană Leopold. Drept pentru care, intuim ce se va întâmpla: cum, necum, cei doi îndrăgostiţi vor fi nevoiţi să scape de Nemesisul princiar, în acest scop talentele de scamator ale eroului urmând să joace un rol decisiv. Şi, dacă până aici urmăriserăm povestea cu interes, nu peste mult plictisul devine imperial (Habsburgic, în speţă): de îndată ce Sophie fuge pe poartă, Leopold o urmăreşte beat şi furios, dispar amândoi, se aude un ţipăt, iar majordomul din fereastră o vede pe ducesă revenind, însângerată şi în agonie, gata - ştim la perfecţie ce s-a întâmplat şi ce va urma: Eisenheim şi Sophie au înscenat un omor, ca să-l înfunde pe mizerabilul prinţ. Şi tot ceea ce se petrece în ultima parte a filmului nu face decât să ne confirme aşteptările, la modul cel mai banal: Sophie "moartă" culeasă din râu (unde plutea cu faţa-n sus, evident, să nu se-nece Doamne fereşte!), flaconaş cu medicament ca să pară moartă de tot când o examinează doctorul (chestia asta parc-o mai făcuse o fată, la Verona, pare-mi-se...), rubinuţ prins în faldurile rochiei ei şi smărăndel picat în grajd (ulterior spre a se găsi locaşurile de unde căzuseră, pe sabia de aur a prinţului - exact ca-n Columbo), numere de "magie" cu "manifestări spiritiste" printre care şi Sophie, bătând apropouri la ucigaş (apropo şi noi: chiar în contextul propus de film, cu sugestiile de proiecţii pe fum cu aparatul Fraţilor Lumière, figura nu mergea nici de frică - da' n-o să intru acum în detalii tehnice ca să explic de ce), şi-ntr-n târziu, prinţul arestat pentru crimă, şi ei doi hop în tren şi pe-aci ţi-e drumul - şi, ce să vezi, cum stă el pe peron şi se uită după ţug, comisarul de poliţie Uhl are brusc un inspir de geniu şi-i pică fisa, reconstituind în minte tot ce-a fost şi s-a-ntâmplat (aidoma cu finalul din The Usual Suspects). Şi gata.
Păcat. Povestea începuse bine, şi s-ar fi putut termina la fel de bine, dacă-n toată intriga asta ar fi existat măcar una bucată idee cu adevărat originală şi imprevizibilă, ceva gen diversiunea cu F.B.I.-ul din The Sting, sau fratele geamăn din The Prestige, de la sfârşit să stea mâţa-n coadă şi să zici: "Puuu... la asta nu m-am gândit!" Pe când aşa... Lipsa totală de imaginaţie a lui Neil Burger (care degeaba s-a-ndrăgostit de povestirea lui Steven Millhauser, şi tot degeaba a rafistolat-o şi i-a adăugat personaje noi - Sophie şi Leopold, şi Uhl mult dezvoltat - că tot n-a găsit clenciul obligatoriu ca să facă un scenariu de film din ea) trânteşte în derizoriu şi-n uitare un film care, din pornire, avea toate datele pentru a deveni un divertisment uşurel onest şi sănătos, de savurat cu familia într-o după-amiază de weekend.
Dar cum, spre bafta producătorilor (Brian Koppelman şi David Levien, aceiaşi care-au realizat Crash şi Sideways), majoritatea spectatorilor n-au naturelul atât de sensibil la fineţuri, nu e de mirare că filmul are un succes decent. Oamenilor le place să vadă bile migrând peste degete, le plac reconstituirile de epocă (Viena de-acum o sută de ani, filmată mai mult în Praga), decoruri fastuoase şi speculând inspirat obsesiile psihopate ale diverşilor degeneraţi de viţă imperială (unul dintre cele mai expresive spaţii ale filmului, conacul lui Leopold, e filmat în casa arhiducelui Ferdinand, halucinantă până la limita coşmarului prin miile de trofee de vânătoare de pe pereţi - respectivul vlăstar cu sânge albastru vărsase sângele roşu a vreo cincisprezece mii de cerbi, căprioare, mistreţi, urşi şi alte animale sălbatice). Pe cât de împotmolit e Burger ca scenarist, pe atât de bine îi merge mintea ca narator în imagini - secvenţele au rotunjime, ritmul e susţinut, şi totul e învăluit într-o imagine retro de real stil, inclusiv cu concursul excelentului plastician al camerei Dick Pope. Dar, cum Neil Burger pare un adevărat împătimit al principiului "una caldă, una rece", o dă din nou în bară, la construirea distribuţiei. Edward Norton, cu toate antecedentele sale numite People vs. Larry Flynt, American History X, Fight Club, Red Dragon sau The 25th Hour, compune un Eisenheim la fel de convenţional şi neconvingător ca scamatoriile sale. Rufus Sewell întregeşte nedesăvârşirea prinţului Leopold - un personaj neterminat încă din scriitură, de vreme ce, cum spuneam, singurele lui păcate sunt că-i antipatic, că e logodit cu Sophie, şi că "se vorbeşte că" vrea să-şi detroneze tatăl. Jessica Biel, evident, e aşa cum o ştim: o mumuseţe de-ţi cad ochii-n cizmă, care şi tot atâta actorie ştie - cât o cizmă. Singurul cu adevărat interesant şi complex e Paul Giamatti, autorul unui portret nuanţat şi subtil, cu multiple faţete şi dimensiuni umane reale, al comisarului Uhl.
* * *
Simultaneitatea şi asemănările marcate cu The Prestige au dat naştere multor dezbateri comparative, aşa să se impune să tragem linie şi aici:Per ansamblu, The Illusionist e net mai bun - prin simplul fapt că este mai corect cu sine însuşi: se doreşte un divertisment onest cu prestidigitaţie, şi asta şi este. E uşor de urmărit în limitele proprii genului, îşi organizează bine materialul dramaturgic şi şi-l povesteşte fluent şi tensionat - spre deosebire de haosul din The Prestige, unde snobismele lui Nolan dislocau cronologic povestea fără nici o motivaţie, făcând-o aproape imposibil de desluşit. E rotund şi echilibrat nu numai compoziţional, ci şi în profunzime, evitând capcana ambiţiilor prosteşti din The Prestige, cu Tesla şi clonele - care ducea la o hibridizare cu SF-ul complet ratată. În schimb, cade mult sub Prestige prin moleşirea totală a rezolvării (la nivel de jumătate de film, nu doar de secvenţă finală!) Evident, dincolo soluţia cu adevărat inspirată nu era aparatul miraculos, ci existenţa fratelui geamăn. Aici, nu există inspiraţie nici măcar la nivelul pretextului: după ce că povestea se pierduse pe drum, în final nici măcar nu apare vreun detaliu, un obiect, un cuvânt, ceva, care să-l facă pe Uhl să se prindă. Pur şi simplu, Burger ne ia de mânuţă, ne bagă-n mintea lui şi-i dă ordin să pună toate piesele de puzzle la locul lor, că altfel riscam să plecăm acasă dezamăgiţi şi să nu ne trimitem la cinema şi vecinii.
(11 mai, 2005, h. 06:11-07:18
Bucureşti, România)