Abramburel şi Julieta - The Illusionist

Anul trecut, prin vară, circulau zvonuri că în Bucureşti va veni David Copperfield, tipul ăla care a tot făcut scamatorii pînă şi-a scos poreclă din romanul lui Dickens. Deşi între timp a apărut pe la televizor unul care îl face muci la orice oră pe Copperfield, David Blaine, eu tot eram încîntat că pe banii mei mă pot lăsa minţit şi de număru' doi din breaslă. Zvonurile însă nu au devenit realitate, precum îi cazul cu bătrînii ăia teribilişti şi megalomani care vor da prin capitală în iulie, Rolling Stones pre numele lor de trupă rock'n'roll, despre venirea cărora circulau tot felul de istorii în aceeaşi vară. Aşadar...

Copperfield nu a mai ajuns la noi în decembrie, însă, o lună mai tîrziu, a venit pe ecrane un film, The Prestige, şi nu mică mi-a fost mirarea cînd am văzut, la final, că unul dintre consultanţii-scamatori ai poveştii era chiar magicianu' copilăriei mele. Şi am răsuflat uşurat. Bine că nu a mai poposit aci, fiindcă trebuia să omoare ceva păsărele sau trebuia, Doamne fereşte!, să îşi înece sosia într-un borcan mare cu apă. Oricum, am rămas perplex după filmul ăsta. O dată că mi-a sucit mintea cu o intrigă nesfîrşită, povestea avînd atîtea răsturnări încît nu simţeam că aş fi într-un cinematograf, ci într-o centrifugă. Apoi, finalul... păi bine, asta e toată afacerea? Cînd a trecut prin Marele Zid Chinezesc, David Copperfield avea un frate geamăn!?... Apoi, şi mai enervant, dacă el a fost consilierul-scamator al proiectului, cum de nu i-a învăţat pe Christian Bale şi Hugh Jackman să o transforme pe Scarlett Johansson în broască?... fiindcă David aşa o ameninţase pe Claudia Schiffer cînd s-au căsătorit, că dacă va ciripi secretul vreunui număr de-al său...

The Prestige mi-a plăcut. Ce regret e că Frank Darabont nu era prieten cu Nicola Tesla cînd a făcut The Green Mille. Ba mai mult, dacă ar fi prieteni cu Tesla toţi cei care aduc scaune electrice în filmele lor şi dacă el ar proiecta toate aparatele... aş vrea să văd numai filme cu tipi care îs condamnaţi la moarte.

În paralel cu istoria lui Nolan, Neil Burger căuta să pună în imagini o altă poveste, tot cu un magician, Eisenheim, interpretat de Edward Norton. Auzisem că filmul ăsta nu te chinuie prea mult din punct de vedere al firului narativ, însă ridică tot felul de perişori pe trup fiindcă ar fi cu apariţii fantomatice, cu dematerializări... Însă eu am intrat la film deoarece nu mai doresc să fiu luat prin surprindere. Mă gîndeam că, în cazul în care David Blaine va merge pe apă sau se va transforma într-o nălucă, trebuie să ştiu după ce film copiază el trucurile. Şi am avut dreptate: Eisenheim a făcut în prima jumătate a poveştii lucruri pe care deja le-am văzut la Blaine - a obligat o carte de joc să iasă fără niciun ajutor din pachet, a scos monede dintr-o batistă şi le-a dat unor copii, a citit gîndul ofiţerului de poliţie după culoarea mîinii acestuia şi a înţepenit o sabie pe podea fără să o înfigă!

Cum pe astea deja le ştiam de la David Blaine, alta a fost surpriza primei părţi a filmului. Ea se numeşte Jessica Biel, eu nu o ştiam după nume. O priveam cu plăcere pe Jessica şi constatam că a trecut ceva vreme de cînd Aaron Spelling mă priponea în faţa televizorului şi, cu ajutorul ei, mă ducea în The Seventh Heaven.

Cînd să mă acomodez cu nurii maturi ai Jessicăi, nici jumătate de film trecută, fata e omorîtă de cel care-o voia drept bijuterie alături, în aşa fel încît alianţele politice să-i fie mai uşor de realizat. Ăsta care, chipurile, omorîse fata, era exact moştenitorul tronului Austriei. Şi de acum să te ţii bine: iubitul din copilărie al fetei, însuşi Eisenheim, căuta răzbunare, astfel că se desparte de naivele născociri de tip "David Blaine" şi începe să aducă spirite pe scenă în spectacolele sale interactive, căci publicul putea adresa întrebări fantomelor! Şi din spirit în spirit, îl aduce şi pe cel al iubitei sale, Sophie. Dacă asta nu v-a convins deja să vedeţi The Illusionist, sper măcar că Dan Diaconescu a înregistrat filmul şi l-a dat ca material de studiu vrăjitoarelor care-i populează uneori emisiunea.

Ideea e că la final, ca şi The Prestige, filmul ăsta lasă un gust amar. Şi magicianul de aci e doar un şarlatan, e drept, ceva mai iscusit. Ştia să facă tot felul de poţiuni, astfel încît toată povestea cu moartea Sophiei să nu fie decît un copy / paste după Romeo şi Julieta lui Shakespeare. Şi, pe deasupra, a ştiut să plaseze pe drum tot felul de indicii încît, prin cîteva flash-backuri înainte de final, poliţistul şef să realizeze cursul afacerii scamatorului cu Sophie şi cu moartea. Exact ca în The Usual Suspects sau, analogic - dar nu în cuvinte ci în imagini -, ca în epilogul lui Psycho, cînd naratorul-doctor îţi dă mură psihanalitică în gură, înşirînd motivele pentru care Bates nu avea cum să nu ucidă.

Per total, The Illusionist a fost distractiv. Şi chiar nu trebuia să aibă pretenţii. Finalul a fost tare nostim. S-ar putea să descoperiţi adevăraţii creatori ai ciocolatei Milka!