The Illusionist (lansat pe 11 mai 2007) n-ar trebui confundat cu The Prestige (lansat pe la începutul anului). Sînt două filme complet diferite. The Prestige începea cu arestarea unui iluzionist numit Profesorul şi cu refuzul lui categoric de a-şi pune secretele profesionale la dispoziţia organelor legii din Londra sfîrşitului de secol XIX, în timp ce The Illusionist începe cu arestarea unui iluzionist numit Eisenheim şi cu refuzul lui categoric de a-şi pune secretele profesionale la dispoziţia organelor legii din Viena sfîrşitului de secol XIX. La finalul lui The Prestige ni se revela că o bună parte din ceea ce crezuserăm că vedem în film fusese de fapt o iluzie creată de Profesor; dimpotrivă, la finalul lui The Illusionist ni se revelează că o bună parte din ceea ce-am crezut că vedem în film era de fapt o iluzie creată de Eisenheim. Vedeţi? Nici o asemănare. OK, cititorul deosebit de atent va fi observat, poate, două-trei mici chestii. Ce sfat aş putea eu să-i dau cititorului respectiv? Care din aceste două filme trebuie văzut neapărat? The Prestige? The Illusionist? Amîndouă? Dar oare sînt două? Staţi aşa, că nu mai sînt sigur. Dacă totul nu e decît o iluzie proiectată de distribuitori, cu intenţia de a scoate bani de două ori din acelaşi film? Dacă totul nu e decît o iluzie proiectată de cronicar, cu intenţia de a acoperi faptul că săptămîna asta n-a văzut nimic? Acum chiar m-am încurcat. Daţi-mi cinci minute să mă adun şi ne întîlnim în paragraful următor.
M-am adunat: cele două filme chiar există şi The Illusionist chiar nu seamănă cu The Prestige. Londra de-acolo părea reală şi solidă pînă la ultima piatră, în timp ce Viena de-aici, deşi nu mai puţin convingătoare vizual, are un aer subtil de imaterialitate, de spirit conjurat numai din lumină. Dacă The Illusionist seamănă cu alte filme despre magie şi ocultism, acestea trebuie căutate mai aproape de începuturile cinema-ului, pe vremea cînd artişti ca Murnau sau Dreyer arătau, în filme ca Nosferatu sau Vampyr, că supranaturalul nu e neapărat o chestiune de efecte speciale, de umbre şi ceţuri expresioniste, ci o sugestie conţinută în însăşi spectralitatea imaginilor cinematografice - fantome de lucruri şi fiinţe separate, cu ajutorul luminii, de substanţa lor. Filmat într-o manieră care reproduce aspectul uşor transparent al primelor imagini color turnate vreodată (cu Autochrome, o tehnologie brevetată de fraţii Lumière), The Illusionist are acea sugestie de spectralitate şi, chiar dacă n-o sesizezi, e parte din ceea ce te face să te întrebi, după ce ieşi din sală, dacă filmul mai rulează acolo sau dacă nu cumva s-a volatilizat. Chiar ai văzut povestea aia sau doar ai visat-o? Nu-ţi foloseşte la nimic s-o rememorezi - e una dintre poveştile alea care par să-ţi fi plutit prin inconştient dintotdeauna. Pe vremea cînd nu era decît o fragedă odraslă de tîmplar şi abia îşi descoperea talentul, Eisenheim se îndrăgostise de mica ducesă Sophie; dar familia ei se împotrivise legăturii şi încercarea lui disperată de a dispărea împreună cu ea, prin puterea magiei, dăduse greş. Trec anii şi Eisenheim (Edward Norton radiind de tenebrozitate glamoros-romantică) reapare la Viena, şcolit la perfecţie nu doar în artele iluziei, ci, după unele aparenţe, chiar şi în artele întunecate; în orice caz, mai mult decît pregătit să dispară împreună cu ducesa lui (Jessica Biel) de sub nasul logodnicului ei, prinţul moştenitor Leopold (Rufus Sewell). Marea scamatorie pe care ne-o pregătesc Eisenheim şi regizorul-scenarist Neil Burger va lăsa, probabil, mai mulţi spectatori dezumflaţi decît spectatori entuziasmaţi, fiind uşor de anticipat, dar acesta nu e un motiv de a dispreţui un film; să fii prostit la cinema e într-adevăr o plăcere, dar e o plăcere mai matură să te laşi sedus - să intri în jocul cuiva care ştie să se joace frumos, chiar dacă ştii cum o să se termine. Dacă pînă la urmă m-am simţit totuşi trişat, asta nu e din cauză că finalul e previzibil, ci din cauză că Burger n-a ştiut să rezolve principala problemă a magiei mutate de pe scenă pe ecran. Sigur că cinema-ul are rădăcini în spectacolul de magie şi că emoţiile pe care şi le lua spectatorul de altădată dintr-o demonstraţie de iluzionism sînt înrudite cu emoţiile pe care şi le ia spectatorul de azi dintr-un blockbuster, dar adevărul e că magia cinematografică are reguli foarte diferite de ale magiei scenice. Un personaj care realizează pe ecran acte supranaturale e mai uşor de acceptat decît un personaj care realizează pe ecran acte de iluzionism: în primul caz ştim că filmul îl ajută (prin montaj, efecte speciale etc.) şi ni se pare OK, în al doilea caz suspectăm că filmul îl ajută şi ne simţim trişaţi. Materialul promoţional ne asigură că toate scamatoriile menite să ni-l impună pe Eisenheim ca mare magician erau realizabile în epocă, dar, vedeţi, asta e problema: trebuie să-i credem pe cuvînt. În The Prestige, regizorul Christopher Nolan alegea să ne explice principiile fiecărei scamatorii şi opţiunea lui era corectă: un iluzionist din viaţa reală nu trebuie să-şi explice trucurile ca să te convingă că le poate face, dar, în momentul în care devine erou de film, s-ar putea să nu mai aibă de ales.