Amare humanum est. Scurt discurs despre tragedia urbană - Capra sau Cine e Sylvia?

Cîteva întrebări pentru început

A iubi pînă la limita prejudecăţii e probabil dovada maximă de dragoste. Ce determină astăzi intoleranţa? Sunt prejudecăţile de domeniul trecutului sau sunt la fel de actuale ca acum 2000 de ani? Cît de bolnavi suntem şi care sunt bolile care ne macină? Unde se termină boala şi unde începe prejudecata? Cînd începe iubirea şi cînd se termină? Cum vorbim despre lucrurile ascunse din noi?

A întreba e primul pas spre a încerca să înţelegem. Un spectacol care pune întrebări fără să aibă pretenţia că dă si răspunsuri categorice, definitive este un spectacol în primul rînd util. Capra sau Cine e Sylvia? este un summum de întrebări la care fiecare spectator îşi dă răspunsurile acasă, în faţa oglinzii.

Vechiul Testament conţine multe îndemnuri la violenţă (justificată de legi divine), iar Noul Testament se termină cu celebra aserţiune a Sfântului Pavel "dacă dragoste nu aveţi, nimic nu aveţi". De la pedeapsă la iubire, civilizaţia a parcurs un drum evolutiv complicat şi încă mai are multe de învăţat. Spectacolul de la Teatrul Act este unul despre iubire şi prejudecată.


Despre natura iubirii

Piesa lui Edward Albee montată la Teatrul Act de Alexandru Dabija are un subtitlu, Note pentru o definire a tragediei. Amorul brusc pentru o capră al unui arhitect de 50 de ani, om normal cu o căsnicie plictisitor de fericită şi tată înţelegător al unui tînăr gay este menit să dea peste cap... totul. Un întreg univers familial enervant de perfect se face ţăndări în faţa pasiunii absolute, dar reale şi "împlinite" pentru animalul de la ţară a capului familiei. Zoofilie, am zice. Destul cît Furiile să arunce cu blesteme asupra tuturor celor implicaţi, zeii să se revolte şi destinul să o ia razna, iar un numeros cor să deplîngă meşteşugit soarta nefericită a eroului (?!). Asta dacă piesa ar fi fost scrisă de Eschil & Co. Cum Edward Albee a produs-o ceva mai tîrziu, prin 2000 (şi a primit Premiul Tony pentru ea), tragediile şi-au schimbat modul de exprimare. În lumea modernă, locul lor este cu precădere în interiorul uman. Aşa că depăşirea limitelor heterosexualităţii contorsionează eul liniştit al eroului (?!) Martin, dar zgîndără şi capacitatea de a iubi a celor de lîngă el. O tragedie de apartament.

Cine ştie cu siguranţă cine sau ce merită să fie obiect al iubirii să arunce primul cu piatra. Ni se întîmplă să iubim pe cineva justificîndu-ne cu principiul "dragostea ţine de chimie". Dacă însă celălalt este o capră, principiul pîrîie sonor. Pînă unde e normalitate şi unde începe inacceptabilul? Cum vorbim despre asta, dacă vorbim? Edward Albee e necruţător cu spectatorii. Te obligă să-ţi dai răspunsul. Accepţi sau nu iubirea interzisă? Şi de ce?


Actorii, capra şi spectacolul

O asemenea temă nu ar putea fi digerată fără umorul care să funcţioneze ca supapă a tragicului. Declarat bulevardier în prima parte, spectacolul deşurubează mecanismele unei ample palete comice. Limbaj, mimică, gestică, situaţie, toate "acoperă" comic seriozitatea subiectului. Replicile sunt scurte, de multe ori doar simple interogaţii, dar o întreagă dramă se dezlănţuie printre ele. E meritul actorilor că din economia de cuvinte a lui Albee au scos ceea ce s-ar putea numi într-un limbaj de lemn "lecţie de actorie". Jucat ca la Stanislavski acasă, textul îşi dezvăluie fără ostentaţie complexitatea.

Marcel Iureş face un rol demn de zece premii Uniter. Martin al său îndură un conflict cu sine însuşi. Iubirea pentru capră (şi aici putem să-i dăm caprei ce înţeles vrem) îi amputează memoria. Noua mutaţie, schimbarea îi scurtcircuitează personalitatea. Cu mîinile adînc înfipte în buzunare (gest reflex al faptului că este incomodat de propria persoană), Martin se plimbă mecanic, capabil să facă doar gesturi schematice (rînjeşte în loc să râdă, de exemplu). E ca şi cum s-ar detaşa de sine însuşi. După ce situaţia sa este cunoscută de toată lumea, Martin îşi recapătă personalitatea la timp pentru a se apăra în faţa unei alte încercări. Dacă pînă acum problema îl destructura interior, acum îi provoacă atacuri exterioare. Cît îl iubesc ceilalţi? Marcel Iureş ţine bine în frîu şi drama, şi umorul, şi discursul dilematic, şi tandreţea paternă. Orice exagerare ar atrage artificialitate, orice diminuare ar plictisi.

Emilia Dobrin (excelentă actriţă care joacă în prea puţine spectacole, din păcate) are dificila misiune de a experimenta limita iubirii. Rolul soţiei pare a fi cel mai ingrat dintre toate. Fără vină, Stevie este pusă în situaţia de a decide, nu dacă îşi continuă căsnicia, ci dacă mai poate iubi. De fapt, personajul tragic este cel al soţiei. Emilia Dobrin se foloseşte cu mare fineţe de comic în toate formele lui pentru a defini o femeie pentru a cărei durere nu există reţetă de suferit. Haioasă, relaxată, simpatică la început, soţia îşi va reprima durerea şi furia cu acelaşi umor, dar în altă dimensiune. De la comicul pur la ironie cinică şi grotesc, Stevie se salvează prin umor.

Tabloul de familie este completat de Billy, fiul tînăr (19 ani) şi complet gay al cuplului Martin - Stevie. Marius Damian găseşte o privire copilăresc-şmecheră pe care o abordează tot timpul, dînd personajului aspectul de puşti alintat. Billy îşi tîrîie pantalonii cu fundul lăsat şi vrea la mama. Are o repulsie disperat-comică faţă de simpatiile tatălui pentru capră, dar nu îşi poate reprima dragostea pentru el. După ce că era confuz sexual, acum e confuz de tot. Şi asta îi zăpăceşte total valorile familiale care îi dădeau siguranţă. Lui Billy îi fuge pămîntul de sub picioare. Cu tot cu capră.

Terţul, ochiul exterior, conştiinţa colectivă se reunesc în prietenul de o viaţă al lui Martin. Ultra-ipocritul Ross, exponent al media (gura lumii în turnul Babel), interpretat de Constantin Drăgănescu cu accent pe locvacitatea deşănţată a personajului pune punctul pe i. "Poţi să faci ce vrei, numai să nu ştie nimeni". Sfînta ipocrizie (ne)salvatoare.

Jocul celor patru actori, în zona minimalismului este ca reţeta unei prăjituri complicate. Ca să iasă bine trebuie să ai ingredientele în dozele necesare. Sub mîna regizorului Alexandru Dabija care determină cu acurateţe formula interpretativă corectă, actorii au găsit şi substanţa personajelor, şi expresiile, şi tonurile, şi reacţiile exacte pentru ca spectacolul să fie perfect cu minimul necesar. Fără inovaţii vizuale care să ia ochii, Capra sau Cine e Sylvia? este un spectacol uluitor de bogat.


Urbanizarea tragediei

Teatrul Act îşi continuă seria de spectacole cu texte ale maladiilor urbane. Bash. O trilogie contemporană, The Shape of Things, Oraşul, Natural Born Fuckers, Oleanna şi acum Capra sau Cine e Sylvia? sunt spectacole care semnalizează simptomatologia alienării contemporane, a singurătăţii omului printre oameni. Umanul urban este un multiplu colectiv, nu un individ. Astăzi, în oraş viaţa se trăieşte la plural, dar tragediile sunt individuale. În urban, varianta contemporană a turnului Babel, totul funcţionează pe principiul domino-ului. Un impuls dramatic într-o parte este dublat de altul comic în altă parte astfel că suma categoriilor care ne alcătuiesc viaţa rămîne constantă. Tragedia face parte din monotonia zilnică, nu se mai întunecă cerul de durere, nu se mai stîrnesc catastrofe planetare cînd ne loveşte destinul.

Spectacolul Teatrului Act zgîlţîie prejudecăţile. Râsul pe care ni-l stîrneşte se opreşte într-o întrebare. Cît iubim? Pe cine, de ce contează mai puţin, dar cît de mult, aici e problema. Ar fi frumos să putem spune că iubim pînă dincolo de iertare, dar realitatea ne contrazice. Ce faceţi dacă omul de lîngă voi se îndrăgosteşte de... Sylvia? Şi pînă la urmă, cine e Sylvia?


Teatrul Act
Capra sau Cine e Sylvia?
De Edward Albee
Traducere: Bogdan Budeş
Regia: Alexandru Dabija
Cu: Marcel Iureş, Emilia Dobrin, Constantin Drăgănescu, Marius Damian.