Totul
s-a schimbat în viaţa lui: o viaţă perfectă, o întruchipare a reţetei de cinema. Arhitect de succes, 50 de ani, proiecte importante, premii, o casă frumoasă, o nevastă extraordinară pe care o iubeşte şi pe care
n-a înşelat-o niciodată, un băiat deja mare (e drept,
gay "din cap
până-n picioare"), prieteni
de-o viaţă (Ross).
La primele scene crezi că vei asista la "o felie de viaţă" americană, scrisă în stilul anilor '60, cu mici drame şi ceva probleme sociale. Şi aşa şi e, dacă vi se pare! Doar că tema alienării din cuplu prezentă în
Cui i-e frică de Virginia Wolf?, de pildă, devine aici mult mai gravă şi mai profundă. Devierea şi ruptura
n-au semne care să le preceadă şi nu pot fi explicate logic în condiţiile vieţii normale de aici. Mai mult, au pretenţia de normalitate:
"s-a întâmplat, ce vreţi", spune Martin, îndrăgostit până peste cap de o făptură care
l-a cucerit cu "privirea aceea", pe care o iubeşte de 6 luni, trăieşte cu ea şi o doreşte ca pe soţia lui. Ce
să-i faci dacă Sylvia e o capră?! Aşa
s-a întâmplat. Alienarea are pretenţia firescului, iar graniţele normalităţii sunt din ce în ce mai nisipoase. Şi râdem, pentru că textul e scris şi jucat cu mult umor, are un limbaj dur pe alocuri (fără a fi trivial), pentru că spune lucrurilor pe nume.
Soluţiile regizorale inspirate ale lui Alexandru Dabija sunt (ca să folosesc un termen la modă) minimaliste. Fără muzică (exceptând finalul), fără să mizeze prea mult pe ecleraj (tocmai acea lumină "crudă" are efect asupra publicului), adaptate perfect la spaţiul studio de la Act. Pe scenă, doar câteva obiecte bine folosite. De pildă, în scena scandalului, tot "dezastrul" pe
care-l face Stevie e să spargă cu grijă două pahare şi să răstoarne un scaun. Nu e nevoie să vezi cum se prăbuşesc pereţii familiei americane pentru că simţi toată tensiunea din jocul actorilor. La fel de buni (nu exagerez), de la Marcel Iureş la Marius Damian,
mi-au dat o senzaţie plăcută, precum vederea unor actori celebrii care
într-o sală mică (se mai) joacă puţin pentru o mână de cunoscuţi. Trecerile Emiliei Dobrin prin furcile caudine ale "procesului" cu soţul adulterin, jocul lui Constantin Drăgănescu din scena "mărturisirii" creează un ghem de senzaţii care se acumulează
într-o tensiune pe care replica ironică nu o mai poate domoli. La final, ai un gol în stomac şi te miră că actorii zâmbesc la aplauze. Încerci şi tu, dar
nu-ţi iese.
Şi-atunci, de ce
v-aţi duce la un astfel de spectacol?
N-avem suficiente ştiri la ora 5 sau la 8, nu e viaţa destul de stresantă,
n-avem şi noi prieteni despre care am aflat între timp că nu prea sunt
str8 şi acceptăm greu ideea, deşi ne dăm deschişi la minte? De ce să mai vedem toate astea şi la teatru? Nu ştiu. Poate pentru că e "oglindă a vremurilor" (şi râd în timp ce mă ascund după clasici), poate pentru că e bine să mai luăm pulsul alienării din noi şi dinafară sau măcar pentru a ne întreba, dacă
i-am vedea privirea aceea inocentă şi
i-am simţi răsuflarea aproape de obraz,
ce-am face?
P.S. În
New York Times se scrie că piesa are "un subiect neliniştitor care explorează natura iubirii". Un fel de
ars amandi, care va să zică, aşa că băgaţi la cap în ce cheie vedeţi spectacolul. Dacă spre această normalitate ne îndreptăm,
bullshit.
