La maturitate - Capra sau Cine e Sylvia

Dacă, toamna, toate şcolile, indiferent de grad, de localitate, de număr de elevi ş.a.m.d., se redeschid la aceeaşi dată, mai mult sau mai puţin fixă, teatrele inaugurează noul sezon absolut la întâmplare; mai exact, care când poate. Aşa se face că, în clipa de faţă, deşi stagiunea 2007-2008 a intrat, teoretic, "în funcţiune", majoritatea instituţiilor de spectacol joacă repertoriul preluat din anii teatrali anteriori. Cu alte cuvinte, premierele sunt, deocamdată, rare şi răzleţe. În aşteptare, cronicarul îşi completează, şi el, "portofoliul".

O astfel de completare m-a dus, zilele trecute, în mica sală a Teatrului Act, unul dintre cele mai harnice, de altminteri, din Capitală. Putându-se lăuda cu o activitate prelungită târziu în vară şi reluată devreme în toamnă, Act-ul - care se numără printre foarte puţinele (încă) scene cu gestiune particulară - este în acelaşi timp teatru de proiecte şi teatru-gazdă, adică produce, pe de o parte, spectacole în vederea cărora angajează regizori, alcătuieşte echipe actoriceşti etc., şi adăposteşte, pe de altă parte, în simpaticul subsol de pe Calea Victoriei, reprezentaţii ale unor companii lipsite de sediu. În felul acesta, teatrul condus de Marcel Iureş îşi asigură o prezenţă constantă şi multiformă în peisajul scenic bucureştean, fără a-şi asuma, totodată, riscuri (estetice, economice) deloc necesare.

Cea mai recentă creaţie proprie a Act-ului (a cărei premieră a avut loc spre sfârşitul stagiunii trecute) se numeşte Capra sau Cine e Sylvia şi etalează pe afiş nume importante: Edward Albee (ca autor), Alexandru Dabija (ca regizor), Marcel Iureş (ca vedetă). Aglomeraţia de la intrare - la o reprezentaţie cu public "normal" - demonstrează că respectivele nume şi-au făcut efectul.

Edward Albee (născut în 1928) este, alături de Arthur Miller şi mai eficient decât acesta, cel mai longeviv, sub aspectul creativităţii, dramaturg american din contingentul "marilor bătrâni". Prima lui piesă, Zoo Story, datează din 1958 şi, deşi este "doar" un dialog între două personaje, a impus de îndată un scriitor preocupat de condiţia omului (modern) într-o lume în care, cum spune Sartre, infernul sunt ceilalţi. Următoarele piese - dintre care trebuie citate Cui i-e frică de Virginia Woolf? (neîndoielnic, cea mai faimoasă), Cutia cu nisip, Totul în grădină, Doamna din Dubuque, Trei femei înalte, toate, jucate în timp şi de teatrele româneşti - au continuat, îmbogăţindu-le şi adâncindu-le, temele anunţate încă în textul de debut: cuplul ca "echilibru fragil" (titlul altei piese) al unor forţe ce se înfruntă necontenit, onorabilitatea ca faţadă îndărătul căreia se ascund mizerii sufleteşti de neimaginat, teama de moarte ca resort fundamental al pasiunilor şi pulsiunilor umane. Deşi a practicat şi alte genuri literare, Albee e înainte de orice un dramaturg înnăscut, care ştie să construiască solid conflictul şi caracterele, care are o replică inteligentă şi expresivă, care poate comunica fără emfază o "morală" perfect percutantă. Unele dintre aceste calităţi se regăsesc şi în Capra sau Cine e Sylvia, scrisă în anul 2000 şi beneficiară, ca şi alte texte ale autorului, de altfel, a unui Premiu Tony (cea mai râvnită distincţie americană în materie de teatru); nu toate, însă.

Cine e Sylvia? O capră de care s-a îndrăgostit un bărbat de 50 de ani, personalitate marcantă a colectivităţii sale, inginer-arhitect al unui foarte mediatizat "oraş planetar", soţ până acum impecabil al unei femei agreabile şi spirituale şi tată resemnat al unui fiu homosexual. Conversaţiile în doi, trei sau patru (personajelor amintite li se adaugă un amic teleast, care îi va şi revela femeii, "din prietenie", neaşteptata pasiune a soţului ei) se învârtesc insistent în jurul scandalosului subiect, neaducând, de fapt, nimic nou în progresiunea intrigii sau în dezvăluirea psihologiei eroilor, pentru ca, în fine, concluzia să sune oarecum imprevizibil, dar nu din cale-afară de original: câtă vreme "lumea" nu află nimic, poţi face orice pofteşti - iată sloganul unei societăţi pe atât de respectabilă în aparenţă pe cât e de infamă în esenţă. Ceea ce salvează textul din zona literaturii nesemnificative este strălucirea replicilor, umorul tandru ori sarcastic şi bunele sentimente palpitând, neauzit, dar sesizabil, sub coaja nu tocmai uşor de digerat a poveştii ca atare.

Pe aceste bune sentimente şi-a întemeiat montarea şi Alexandru Dabija, artist subtil şi sensibil, care izbuteşte, în spectacolele sale, să vorbească despre tot felul de lucruri dizgraţioase fără a păcătui niciodată prin grosolănie, vulgaritate ori lipsă de spirit. Mizanscena, extrem de simplă, avantajează din plin evoluţiile actoriceşti, conduse cu eleganţă către analiza (implicită) a relaţiilor familiale şi a crizei nemărturisite a vârstei de mijloc. Ideal ca interpret al unor personaje "chinuite" de întrebări fără răspuns, în ciuda blazării de faţadă, Marcel Iureş îşi desenează fără greşeală eroul, dându-i o căldură obosită, o timiditate şi o sfâşiere interioară ce anulează orice posibilă conotaţie sordidă a textului. Fermecătoare şi spontană, în rolul soţiei, Emilia Dobrin dovedeşte, din nou, că maturitatea poate însemna nu pierdere, ci cîştig: actriţa şi-a găsit un drum al ei în teatrul actual, un drum croit din acumulări profesionale, din muncă şi dăruire. "Prietenul" jucat cu precizie dezinvoltă de Constantin Drăgănescu are bigotismul şi opacitatea filistinului tipic; Marius Damian îşi înzestrează inspirat personajul adolescent cu nervozitate şi o intoleranţă născută din dorinţa de afecţiune, dar tânărul actor reuşeşte performanţa nedorită de a nu se face auzit/înţeles de la un metru şi jumătate distanţă.

Capra... nu e un spectacol perfect; este însă un spectacol ataşant şi, în mod straniu, reconfortant. Fiindcă, la urma urmei, nu despre capre e vorba acolo, ci despre iubire.