Decojind capra - Capra sau Cine-i Sylvia?

"Charles Tombe, un sudanez de 60 de ani, a fost obligat să ia de nevastă o capră, despre care vecinii susţineau că bărbatul ar fi violat-o. Ca să scape de gura satului, Tombe s-a conformat şi astfel capra, pe nume Rose, a devenit prima cornută mireasă din lume. Din păcate, sudanezul a rămas, ieri, văduv, după ce capra s-a sufocat înghiţind o pungă de plastic." (Libertatea, 8 mai 2007)

Alexandru Dabija se distinge de colegii săi de generaţie prin slăbiciunea faţă de texte marginale. În timp ce Măniuţiu pune în scenă tragedii antice, iar Galgoţiu se ia la trântă cu Oscar Wilde sau Heiner Muller, Dabija optează pentru Aventurile lui Habarnam şi Vă pupă piticul din Franţa!. E prea ludic şi autoironic, pentru a se simţi bine într-o poziţie de propăvăduitor al marilor adevăruri. De aceea, nu m-a surprins faptul că ultimul său spectacol de la Teatrul ACT e o adaptare a unui text de Edward Albee, Capra sau Cine-i Sylvia? (câştigătoare a premiului Tony în 2002). Subiectul e unul banal şi extraordinar în acelaşi timp: un tip iubeşte o capră. Lucrurile sunt mai interesante din alte două motive: 1. în rolul amantului joacă Marcel Iureş. 2. Albee e un mare dramaturg chiar şi când bate câmpii. Nu mi l-aş fi imaginat vreodată pe Iureş în pielea (sau blana?) unui zoofil. Partea şi mai frumoasă e că el foloseşte aici armele sale clasice de seducţie: e la fel de şarmant chiar şi atunci când descrie în amănunt relaţiile sale sexuale cu Sylvia (capra), are acelaşi mod elegant de a-şi îndoi spatele (e singurul actor român care, chiar şi cocoşat, e fermecător), acelaşi tic obsesiv de a-şi trece mâna prin păr şi aceeaşi grimasă chinuită şi încremenită a unui om surprins de propria existenţă.

Rezultatul e spectaculos: povestea zoofilului devine credibilă şi uneori e chiar emoţionantă. Nişte modificări esenţiale au loc pe parcursul spectacolului, metamorfoze subtile, care mă duc cu gândul la alte două spectacole, unde cuplul Dabija - Iureş exploatează scena nu numai ca pe un spaţiu al pulsiunilor emoţionale, ci, în primul rând, ca loc al mutaţiilor temporale, unde Krapp şi Bruscon (şi acum, Martin) trăiesc într-un interval limitat cronologic (spectacolul în sine), o viaţă de om. La fel ca în Creatorul de teatru, unde Iureş reuşeşte realmente să îmbătrânească pe scenă (chipul lui se transformă până spre sfârşit), în Capra..., distanţa dintre prima scenă, unde Martin apare îmbrăcat în jeanşi albaştri şi o cămaşă bleu, relaxat şi pregătit să ne spună o poveste de dragoste, şi ultima scenă, unde acelaşi Martin, transfigurat complet, îşi cere cu glas stins iertare în faţa tuturor, e o distanţă echivalentă aceleia dintre adolescenţă şi bătrâneţe. În spectacolele proaste, "timpul", "viaţa", "iubirea" etc. nu sunt decât mărci semantice, simple şi anoste exerciţii de retorică. În Capra..., despre astfel de lucruri auzim prea puţin. În schimb, simţim că în spatele replicilor delirante, smulse parcă din serialul Osbourne's (sau Simpsons, al cărui fan e chiar Albee), mocneşte ceva foarte dureros.

Ideea e că peste noapte toată familia o ia razna. Soţia, Sylvie (Emilia Dobrin, puternică în acest rol, dar încarcerată într-o singură atitudine), află că Martin o înşeală cu o capră. Şi se supără. Unicul lor fiu, Billy (Marius Damian), e un adolescent homosexual care oscilează între a-şi detesta tatăl din toţi rărunchii sau a-l iubi cu fervoarea unui puşti de grădiniţă. Într-un interviu acordat înainte de premiera americană a piesei, Albee spunea că se aşteaptă la reacţii indignate din partea publicului. Ba chiar că i-ar face plăcere dacă unii spectatori ar arunca cu ouă în scenă. Dar după premiera de la Act, n-a aruncat nimeni cu ouă în Iureş. De ce? Răspunsul e simplu: totul e teribil de comic şi inteligent. Şi mai e ceva: e acea tuşă subţire de teatralitate trasată de Dabija peste stratul brut de realism al textului şi care oferă spectacolului un vag accent de vodevil. E greu să defineşti stilul lui Dabija (de măniuţisme am auzit, dar de dabijianisme nu), dar nu e greu să recunoşti felul smucit de a juca al actorilor în spectacolele lui şi acea plăcere a actriţelor de a pirueta cu emfază, de a călca apăsat şi de a mări turaţia vorbirii. (Înşir-te mărgărite sau Trei surori sunt foarte sugestive pentru aceste situaţii). Dar şi în Capra... se-ntâmplă la fel: Iureş plânge scuturându-şi umerii (ca la teatru), Emilia Dobrin vorbeşte uneori de parcă ar cânta, iar Marius Damian plusează cu senzualitate în a-şi etala unghiile vopsite şi gesturile efeminate.

Văzând Capra sau Cine-i Sylvia?, m-am simţit totuşi uşor înstrăinat. Am avut senzaţia pe care o trăiesc atunci când întâlnesc un om inteligent, plin de farmec şi umor, dar de care mă separă ceva infinit de distant, un decalaj emoţional, pe care nici un fel de confesiune nu reuşeşte să-l reducă şi pe care nici unul dintre noi nu vrea cu adevărat să-l depăşească.