Gălăgia la români

Cred că una dintre cele mai mari plăceri ale românilor este să facă gălăgie. De la simplii mahalagii la ditamai parlamentarii, ei se întrec să vorbească tare, să ţipe chiar, sperând că astfel vor fi mai repede băgaţi în seamă ori că-şi vor impune mai uşor părerile. Pe stradă, românii aleg, dacă le dă mâna, să conducă maşini mari, înzestrate cu boxe cât mai puternice din care se revarsă, la mare distanţă, manelele preferate. În zilele libere de la sfârşitul săptămânii, pe lângă tonele de gunoi lăsate pe unde trec, poluează atmosfera cu cele mai jalnice şi simpliste lălăieli auzite vreodată de la apariţia Muzicii pe pământ. Orice sărbătoare trebuie însoţită cu "gălăgia muzicală" de rigoare, ca să se ştie cât de bine petrece românu' împreună cu neamurile lui. Manifestările din spaţiul public, de la mitingurile de tip electoral până la lansările noilor mărci de bere, se scaldă şi ele în aceleaşi valuri de sunete odioase răspândite cu forţă în eter.

De ce nu s-ar potrivi stimulentul sonor şi pentru promovarea cartelelor de telefonie mobilă, de pildă Cosmote, şi-au zis responsabilii de imagine ai companiei respective. Zis şi făcut, au luat aprobarea de la tembelele foruri ce "conduc" biata noastră Capitală, după care au trântit rapid, exact dinaintea Ateneului Român, o scenă din pânză şi carton, pe care au proţăpit o formaţie oarecare, căptuşind între timp piaţa cu cele mai puternice boxe şi difuzoare aflate în dotare. Şi asta cu o jumătate de oră înaintea concertului de joi al Filarmonicii "George Enescu". Cui să-i pese de zgomotul infernal al tobei, ce va pătrunde nestingherit până în sala de concert şi se va suprapune cu nesimţire peste delicatele sonorităţi ale orchestrei? Nimănui, desigur. Afară, "cetăţenii" bucureşteni se "bucurau" de gălăgia ritmată de toba mare, revărsată peste ei ca un torent de nămol, înăuntru, instrumentiştii şi ascultătorii concertelor simfonice încercau să ignore fundalul sonor african produs la iniţiativa Cosmote-ului.

Dacă mai-marii Capitalei ar avea o urmă de bun-simţ, s-ar gândi (nu numai la ce va fi după referendum, căci "pacea între două dobitoace" nu e posibilă) să protejeze câteva locuri din acest oraş de agresivitatea gălăgioasă a locuitorilor săi idiotizaţi de nenumăratele petreceri populare. Printre ele, Ateneul - frumoasa clădire ce a adăpostit cântul sau vorbele celor mai luminaţi oameni ai acestei ţări -, care ar trebui venerat, şi nu spurcat. Ar însemna, poate, să cerem prea mult unor barbari? "Barbari" tocmai prin aceea că nu au nici cea mai mică înţelegere, nicidecum afinitate, pentru noţiuni ca valoare, frumos, educaţie, cultură sau măcar bună creştere.

Indignarea şi amărăciunea mă împiedică să vorbesc pe larg despre concertul din 17 mai 2007, deşi am ascultat un excepţional violoncelist, rusul Leonid Gorokhov, solistul romanticului Concert în mi minor, op.85 de Edward Elgar (ce-mi aminteşte, la fiecare reluare, de neîntrecuta şi nefericita Jacqueline du Pre) şi pe Cristian Mandeal care a condus orchestra în (la fel de romantica) Simfonia nr. 5 de Jean Sibelius, realizând două interpretări absolut memorabile.