Un spectacol de Jérôme Bel
Cu: Claire Haenni, Gisèle Pelozuelo, Eric Affergan, Yseult Roch şi Frédéric Seguette
Manager de producţie: Sandro Grando
Durată: 50 de minute
A realizat coregrafiile Nom donné par l'auteur (1994), Jérôme Bel (1995) şi Shirtology (1997), comisionată de Victoria (Ghent) and Centro Cultural de Belem (Lisabona) (o versiune japoneză a fost realizată la Kyoto şi Tokyo), The Last Performance (1998), Xavier Le Roy (1999), The show must go on (2001) şi, în 2004, The last performance (a lecture). Tot în 2004, a creat pentru baletul Operei Naţionale din Paris solo-ul Véronique Doisneau, iar în 2005, Made in Thailand, pentru dansatorul thailandez Pichet Klunchun. Jérôme Bel trăieşte la Paris.
Despre spectacolul său, Jérôme Bel spune: "Ceea ce am încercat cu Jérôme Bel a fost să găsesc un fel de "grad zero al scriiturii" în dans. Am vrut să evit două lucruri: corpul erotic şi corpul perfect muscular, corpul războinic. Sex şi putere: în întreaga noastră cultură (nu doar în dans), acestea sînt cele două reprezentări dominante ale corpului, principalul instrument pentru dans, într-un mod care-i neagă semnele uzuale. [...]
Pentru mine, dansul ca dans pentru scenă nu mai este expresia frumoasă, niciodată analizată a unor trăiri cumva "naturale" prin corp, un corp care există, şi pe care ni-l aservim pentru că nu sîntem siguri de el. Nu. Deloc. Chiar şi corpul biologic presupune o enormă cantitate de muncă de structurare spirituală. Tot ce ştim despre corp, tot ceea ce înţelegem se bazează pe coduri şi limbaj".
Pe tărîmul semnelor
"[...] La unison, în spectacolul Jérôme Bel de Jérôme Bel, (dansatorii) întrupează toate cele patru principii de bază ale dansului: lumina, muzica şi corpul locuind un spaţiu, care se pun în evidenţă şi se analizează reciproc de-a lungul celor 50 de minute ale piesei. Pe scenă, corpurile sînt ceea ce sînt. Iar noi aflăm ceea ce sînt prin cifrele şi numele date lor de Jérôme Bel. [...]
Cu toate că Jérôme Bel se referă în spectacol la sine şi la caracterul lui auctorial, creaţia sa nu conţine nici o urmă de expresie personală. Parizianul în vîrstă de 33 de ani nu reflectează prea mult asupra noţiunii burgheze a artistului ca geniu original înzestrat cu o misiune, pe care lucrările lui o inventează ex nihilo şi o infuzează cu suflet pentru a exprima ceva. În loc de asta, el rămîne aproape de Michel Foucault şi Roland Barthes, care privesc noţiunea de "autor" ca o categorie legală pentru protecţia drepturilor de proprietate. Autorul, ca şi numele "Jérôme Bel", e doar un mesaj codat printre multe alte mesaje codate care-i traversează creaţia. [...] Nu numai că identitatea unei persoane devine, astfel, o construcţie socială şi culturală. Corpul însuşi, redus de obicei la funcţia sa de purtător de informaţie umană, devine un construct discursiv. Ce e altceva corpul decît apă, grăsime şi greutate? Lui Jérôme Bel îi place această întrebare. Trupurile lui îndreaptă atenţia spre dimensiunile performative ale corpului, înainte de a se mişca, în sens convenţional, ca performeri în timp şi spaţiu."
(Gerald Siegmund, în Ballet International - Tanz aktuell, aprilie 1998)Rafinament radical
"Ce fel de spectacol faci în zilele noastre dacă eşti un tînăr coregraf care a contribuit la istoria franceză a dansului din ultimul deceniu?
Jérôme Bel îndrăzneşte să fie radical, să pună în scenă nespectaculosul şi o artă a minimalismului care lasă loc pentru poezie. Chiar dacă, la prima vedere, titlul Jérôme Bel poate părea o provocare narcisistă, autorul a ales, de fapt, să nu se ascundă în spatele nici unei metafore. Jérôme Bel de Jérôme Bel emană dinăuntrul unei personalităţi care-şi impune propriul stil unic. În timp ce tema pare a fi concentrată asupra sinelui, acţiunile sînt intim legate de performeri, care se examinează şi se dezvăluie în propria nuditate.
Goliciunea e terenul select al nostalgicilor Edenului, care sublimează frumuseţea naturală, altminteri presupunînd grotescul şi monstruosul. Jérôme Bel evită aceste capcane - corpurile formează fiinţele şi invers. De aceea, el nu ascunde calităţile ori defectele morfologice, mai ales pentru că acest spectacol vorbeşte despre arta reificării. Dansatorii îşi fac cunoscute identităţile scriindu-şi dimensiunile, cu creta, pe peretele negru al scenei. Notează astfel propriile date anatomice şi-şi dau chiar numerele de telefon şi contul din bancă. [...]
Jérôme Bel de Jérôme Bel e probabil un răspuns la contextul actual. Contrar crescutei răspîndiri a efectelor de scenă, Bel apelează la o economie extremă de mijloace: nu există decor (scena e complet goală), nici costume (corpurile sînt nude), nici efecte de lumină (tehnicianul de lumini stă pe scenă şi accentuează acţiunile cu un simplu bec). Cît despre muzică, un cîntăreţ murmură Le sacre du printemps al lui Stravinsky. Cînd vine momentul să şteargă ceea ce e scris pe perete, dansatorii îşi folosesc propriile fluide ca pe un lichid eliberator.
Bel face o delicată declaraţie politică subliniind sfîrşitul unei epoci, dacă nu cumva o încheie păşind într-o nouă ligă creativă.
Pe filonul lui Pătrat alb pe fond alb (1918) al lui Malevici, unde rama marchează limita concretă a tabloului şi materializează puterea nelimitată a albului, acest spectacol de dans arată, prin limitarea ornamentării, spre punctul terminus al unei forme artistice.
Şi totuşi, spectacolul foloseşte minunat spaţiul scenei; în nici un caz nu e alambicat ori experimental la modul brutal. Pe scenă, umbre sublime strălucesc prin gesturile lor. Această formă radicală, care poate fi privită în egală măsură ca un act estetic şi unul politic, nu se complace în negare."
(Catherine Girard, în Mouvement, decembrie 1997)