Jérôme Bel e echivalentul coregrafic al lui Chuck Palahniuk. Un tomograf al corpului, pe care îl supune celor mai poetice descărnări posibile, celor mai microscopice sfredeliri. Un anarhist al excesului de mişcare, adulat de unii, urît de foarte mulţi. Concepţia coregrafului francez nu e deloc complicată: corpul vorbeşte despre saturaţia virtuozităţii şi artificialităţii, despre codul reprezentărilor cotidiene, despre limbajul pe care îl scrie, mişcîndu-se cît mai puţin posibil pentru a te face să-ţi gîndeşti propriile surse şi resurse de corporalitate. Cu alte cuvinte, ai un corp, foloseşte-l din plin şi întreabă-te cum şi de ce există.
Bel e bîntuit de corpul slab, de corpul care vine pe scenă cu toată inevitabila lui degenerescenţă. Cu îmbătrînirea şi exfolierea lui. Simplu, direct şi natural, fără să-i fie nici o secundă ruşine de ce e el cu adevărat. De degradarea cu nimic cosmetizată. Corp "şunculos", cu pielea care-i atîrnă, cu burta care i se revarsă. Corp care e capabil, şi la 60 de ani, să spună ceva despre el. Să nu fugă de el. Apologia firescului corporal, lipsei de reticenţă şi rejectare a oricărui handicap e punctul forte în Jérôme Bel. 4 corpuri goale umplu o scenă. Fiecare scrie deasupra lui un nume. Thomas Edison, Stravinsky Igor - două reprezentări simbolic recognoscibile: lumină şi muzică, constante în economia unui spectacol -, Claire Haenni şi Frédéric Seguette - cei doi performeri care adaugă cu creta, sub propriile lor nume, cifre înlănţuite paradigmatic: vîrsta, greutatea, numărul de telefon etc.
Bel concepe o poetică fiziologică, o epidermologie hipersenzorială. Pielea e asemeni unei coli de hîrtie. O piele creponată, cutanată, întinsă ca o cocă, rulată ca o carpetă, transformată în cel mai flexibil şi consistent material. O piele performantă şi în acelaşi timp vulnerabilizată, seducător de umană. O piele care tresare şi doare. Pe ea e scris cu un ruj roşu Christian Dior. Apoi literele sînt şterse în aşa fel încît rămîne din complexul literal un cuvînt extrem corporal: CHAIR. Carnea din care spectacolul lui Bel e făcut e o suprafaţă intertextuală. E un text scris, rescris şi, dintr-o dată, şters cu cel mai fiziologic "produs" uman, cu pipi. Funcţia lui, oricît de oripilaţi aţi fi, devine poetică. Cu pipi este curăţată o reprezentare. Un nume, o vîrstă, o greutate a trupului. Ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Nevoia fiziologică spală nevoia de identitate vizibilă, de prezenţă. Stravinsky intonat ritmic de cea care are deasupra capului numele compozitorului nu se mai aude. E înlocuit de I'm an alien, într-un transfer de identităţi care se disipează din ce în ce mai mult. Dansatorii pleacă. Un tip îmbrăcat se aşază sub literele care rămîn în picioare. Sub noua ordine numită. Sub o acţiune nouă, un text nou. Sub o nouă reprezentare. Eric chante Sting.