Coregraful Jérôme Bel a prezentat vineri, 25 mai, şi sîmbătă, 26 mai 2007, la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, un spectacol fără instalaţie de lumini, fără sistem de sunet sau decor, în care personajele joacă fără costume şi care doreşte să transmită nu un mesaj erotic, ci unul social, politic şi antropologic. Totodată, Jérôme Bel a susţinut duminică, 26 mai 2007, o conferinţă intitulată The last performance (a lecture).
Nu îi acuz de prejudecăţi pe cei care au părăsit sala
De cînd am văzut Jérôme Bel de Jérôme Bel mă tot gîndesc ce s-ar fi întîmplat dacă el ar fi fost prezentat la Bucureşti, pe la mijlocul anilor '90, la începutul carierei lui. Din '95, cînd a avut premiera - deşi fusese gata încă din '94 - au trecut 12 ani, iar acest spectacol a devenit aproape un clasic în tot minimalismul lui, în negarea a ceea ce s-a înţeles şi încă se înţelege prin dans.
Jérôme Bel - deşi nu are nimic spectaculos - a fost prezentat în două seri la Bucureşti, la Centrul Naţional al Dansului, şi am înţeles că sala a reacţionat asemănător la ambele reprezentaţii. Eu am fost la a doua dintre ele. Pînă la punctul culminant, cînd două dintre cele patru persoane aflate pe scenă urinează, sala s-a cam înjumătăţit. Nu o să îi acuz pe cei care au părăsit sala de prejudecăţi. Sînt convinsă că, aşa cum am citit o observaţie într-un cotidian central, Jérôme Bel nu i-a lăsat indiferenţi nici pe români.
Spectacolul nu e uşor de urmărit, nici de digerat. Dacă reuşeşti să treci peste goliciunea unor corpuri nu tocmai tinere şi nu tocmai perfecte, peste grotescul unor gesturi - de exemplu, ce poţi face cu scrotul pe scenă, pentru că e acolo şi nu poţi să-l ignori, sau cum poţi folosi părul partenerei pentru a-ţi îndesi şi poetiza părul pubian -, peste jenă - de ce nu? -, atunci poţi să rîzi în voie. Pentru că Jérôme Bel este, la un prim şi foarte uşor de escaladat nivel, un spectacol cu mult umor. Abia apoi vin chestiile grele, pour les connaisseurs: interpretările de toate tipurile, cît de lipsit de erotism poate fi un corp gol, puterea noastră este umbra noastră, idee pe care s-o sugerezi jucîndu-te doar cu un bec pe care îl bîţîi în dreptul unei burţi proeminente şi, desigur, ce vrea fiecare să înţeleagă. Eu am văzut în tot acel joc cu a face ce tocmai am scris o lecţie de teorie lingvistică şi da, mi-a plăcut.
Un fel de punct zero al literaturii pentru dans
Patru persoane goale (un bărbat şi trei femei) pe o scenă întunecată, luminată doar de un bec mînuit de cea mai în vîrstă dintre ei. Aceasta tocmai a scris cu cretă albă pe peretele negru din spate Thomas Edison. Cea de-a doua femeie va scrie Stravinsky Igor şi pînă spre final va fredona ceva din Stravinsky. A treia femeie îşi va scrie numele şi coordonatele importante: înălţime, greutate, vîrstă, sold al contului bancar, număr de telefon. Acelaşi lucru îl va face şi el. De altfel, ei doi rămîn singurii care se vor mişca mai mult în acest spectacol. Sînt cîteva momente care nu îţi vor ieşi uşor din cap: el îşi descoperă toate aluniţele de pe corp, iar ea va uni cu un ruj, puţin mai tîrziu, cîteva dintre ele şi va obţine "Carul mic"; ea îşi pune pielea şi colăceii de pe abdomen la treabă, realizînd astfel o nouă coregrafie; cu acelaşi ruj, el desenează pe spatele ei, în partea stîngă, o inimă, iar efectul vizual e de milioane.
Folosind urina ajunsă natural pe scenă, vor şterge din ce au scris la începutul spectacolului şi va rămîne: ERIC (din "Seguette Frédéric") CHAN (din "Claire Haenni") TE (din "Thomas Edison") STING (din "Stravinsky Igor"). Urmarea: Frédéric este înlocuit de un Eric care va începe să cînte Sting.
În final, să vedem ce spune Jérôme Bel: "Cu Jérôme Bel am încercat să găsesc un fel de punct zero al literaturii pentru dans. Am vrut să evit două lucruri: corpul erotic şi corpul musculos perfect, corpul ca războinic. Sex şi putere: în toată cultura noastră (nu numai în dans), acestea sînt cele mai dominante ipostaze în care corpul este prezentat, într-un fel în care îi sînt refuzate semnificaţiile sale cele mai uzuale".
Despre Jérôme Bel ar trebui să ştiţi că are 43 de ani şi că se spune că a schimbat faţa dansului contemporan la începutul anilor '90, propunînd "o estetică minimalistă, care refuză metafora, reprezentarea şi mişcările estetizate, în favoarea mişcărilor simple, scoase din viaţa de zi cu zi".