Înainte de 11 metri - Cannes 2007

(...) Alaltăseară am fost să-l cunosc pe distribuitorul american al filmului. Se amuza de obsesia noastră cu Oscarurile şi ne asigură că un Oscar pentru film străin nu face nici o brânză pentru distribuţia în State dar da, însemna ceva pentru pipota personală a autorilor. Anul trecut, nevertheless, au trimis două din filmele pe care le-au distribuit în selecţia finală la Oscarurile pentru film străin. Întreb dacă au mai distribuit vreodată vreun film din Europa de Est. Întrebarea îi pune în încurcătură. Nu sînt siguri. Parcă un film ceh, odată, dar nu e clar.

În tot cazul, îndreaptă discuţia către repere comune. De exemplu fotbalul. Distribuitorul meu îmi zice că totuşi ştie ceva de România: ţine cu o echipă europeană pentru că jucătorul lui preferat joacă acolo şi e român. Dar nu, numele de Adi Mutu nu-i zice nimic. După un scurt efort îi vine numele în minte. E Berbatov. De la Tottenham. Găsim totuşi un punct comun, după un mic efort: Tottenham a snopit pe Dinamo anul trecut deci, iată, sîntem prieteni.

După care toată lumea se repede la meci. Toţi ţin cu Liverpool, mai puţin Oleg Mutu. Care pune pariu cu Corneliu Porumboiu. O sticlă de rose contra trei beri. Din proiecţia cu Pădurea spînzuraţilor, Dan Burlac îmi dă SMS: "Cît e scorul?". A cîştigat Milan. Şi Oleg a cîştigat. Un rose.

Mai încolo cunosc "doamnele pantere" - două cetăţence în etate, una cam de 50 şi alta de 70 - care vin de 24 de ani la Cannes îmbrăcate în pantere. Arată mai mult a rîşi, după părerea mea, dar cu bunăvoinţă pot fi confundate şi cu pantere. Le sînt prezentat ca românul care făcut uitate starurile de pe Croazetă. Se bucură şi încearcă să-mi arate prietenia lor: ştiu şi ele o regizoare din România - parcă Meszaros o cheamă. Marta? Parcă. N-o fi din Ungaria? Poate. Dar ştiu şi un actor foarte bun, cum îl cheamă, care juca în filmul ăla, cum îi zice - în tot cazul, reiese că e italian. Le zic că noi înţelegem italiana, deci... iată legătură. Sîntem prieteni. Deşi, eu, sincer, nu înţeleg italiana.

La interviurile de ieri am fost întrebat dacă e adevărat că mi-am pus casa gaj la bancă ca să finanţez filmul. Nu, nu e adevărat. Eu n-am casa. Deci, nu. E adevărat că filmul e făcut numai cu neprofesionişti şi că de aia sînt aşa de naturali? Nu, nu e adevărat - sînt actori şi au învăţat totul pe de rost.

Micro interviu cu TVR-ul, cu piscina în spate. Cum apreciaţi faptul că după două treimi de festival sînteţi pe locul trei în topul criticilor pentru Palme d'Or. Comentez eu ceva, dar întrebarea mă nelinişteşte. Verific imediat după interviu în Le Film Français şi Screen: sîntem încă pe primul loc, alături de fraţii Coen. Cel puţin satisfacţia asta s-o avem pînă în minutul 90. Speranţa noastră ca naţie: să ajungem la 11 metri că acolo, în sfârşit, avem şanse egale. Că ţine de noroc.

Îmi dă mesaj de dimineaţă Tică Popescu: "Neatza. În Le Film Français eşti "chochou de la croisette..". Voiam doar să te rîzi un pic:)" Nu e de rîs. Nu ştiu bine ce înseamnă chouchou dar am fost chestia asta şi acum 5 ani şi a luat Camera d'Or o franţuzoaică.

În fine, după cinci zile de încercări, sper să apucăm să ieşim la masă cu Iulia Blaga şi Tică Popescu. Stabilim că seara, după ce mă văd cu misitul lui Weinstein. Prinde Leo de veste: "C înseamnă să fii talk of the town: trebuia să mă văd cu iulia & tik la o cină deseară & au cancelat k s văd cu tine!:)" Îl asigur pe Leo că e bine venit, dar se ţine tare: şi-a rezervat deja masă altundeva, deci ori venim noi la el, ori pa. Rămîne să mai negociem.

SMS: "Dacă mai eşti în Cannes poate reuşim să ne vedem. Eu deşi am terminat treaba am mai rămas la producătorul filmului Luger 2 zile. Kitty cepraga." (...)

S-au vîndut între timp Brazilia, Mexicul şi Israelul.

Apare un articol german care ne numeşte: filmul care a eclipsat vedetele Cannes-ului. Dacă nu e chiar aşa titlul sînt scuzat. La germana mea, înţeleg ce vreau. (...)

Mă sună primul meu angajator din Bucureşti, Mihai Tatulici, să stabilim cum putem intra la Realitatea duminică, indiferent ce-o fi. Îi răspund pe scurt, căci îmi trece un rechin pe deasupra capului. Sînt la Marinaland în Antibes cu Vladimir pe care, desigur, toate bălţile de pe alei îl atrag mai tare decît toate balenele din lac. Care tocmai dansează pe muzică din Twin Peaks.

Îl semesez pe Vlad Ivanov să aflu cum a fost primit la TNB la întoarcere. Şi-mi răspunde că: "Am fost primit ca un învingător. Toţi au fost foarte încîntaţi de...". Din păcate n-am mai aflat de ce au fost încîntaţi că nu mai aveam loc de mesaje.

(mai multe însemnări din Cannes de la Cristian Mungiu pe site-ul filmului, mai 2007)