Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Cannes 2007

Apel la memorie - Festivalul Cannes 2007


Time Out Bucureşti, august 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Vine un moment în viaţa fiecăreia dintre arte când aducerea aminte devine modă. Pentru vântul proaspăt al cinematografiei, care bate dinspre Croazetă, tema memoriei a devenit o certitudine. Anul acesta, Festivalul de la Cannes nu a sărbătorit doar 60 de ediţii, dar a celebrat prin filmele selecţionate, importanţa de a face apel la memoria individuală sau colectivă.

Ne amintim o poză cu Marilyn sărind pentru a exprima teoria Halsman că în timpul săriturii ne revelăm adevărata personalitate. Oare? Pentru afişul care să-i sărbătorească ediţia cu numărul rotund de 60, Cannesul a invitat celebrităţi ale filmului să retrăiască experienţa saltului fericit, devenită colectivă graţie tehnologiei fotografice. Amintirea imaginii îi va păstra astfel în arhivă nu neapărat pe cei mai legaţi de istoria festivalului, ci pe aceia care s-au "aruncat în aer" la momentul potrivit: Bruce Willis, Samuel Jackson, Pedro Almodovar, Juliette Binoche, Penélope Cruz, Jane Campion, Souleymane Cissé, Gérard Depardieu şi Wong Kar Wai. Ca şi albumul fotografic al Cannesului răsfoit şi readus aleatoriu la lumină în reviste, cărţi, expoziţii: spre dezamăgirea cinefilului, nu sunt alese marile filme, ci mai mult clişeele unor evenimente ce au stârnit cândva agitaţia mulţimii. Gen un sân dezgolit (doar o spune şi un cântec et le sein de Sophie Marceau), un comic săltăreţ, trecute cupluri ce au provocat visare. La urma urmelor, aşa cum Călinescu se întreba ce ar fi muzica lui Bach fără admiratorii ei, putem să ne interogăm ce ar fi Cannesul fără strigătele fanilor înghesuiţi să vadă staruri.


Cannes 60, începutul erei digitale

Da, unele lucruri din viaţă revin chiar obsesiv în filme, mai ales când n-au lăsat în urma lor decât misterul întrebărilor: cazul serial-killerului Zodiac s-a întors în filmul lui David Fincher (care a fost numit chiar docudramă), la ani după ce a inspirat Dirty Harry. Iar drept posibile piste pentru ceea ce a alimentat imaginaţia bolnavă a asasinului sunt o peliculă şi simbolul de la capătul unei bobine, adică asistăm la un sinistru joc de oglinzi între viaţă şi film.

Doar că Zodiac anulează tocmai existenţa peliculei: este primul film realizat fără niciun suport fizic, în variantă total numerică. Lanterna magică se stinge, proiecţia nu mai poate să ardă în Cinema Paradiso, chiar şi colajele godardiene or să ţină în curând de un trecut legat de material: devenim "virtuali". Desigur, în final, filmul a fost transpus în stil vechi, căci puţine săli de cinema sunt adaptate pentru această schimbare şi îşi permit proiecţii numerice. Dar în timp ce privea în urmă aniversând a 60-a ediţie, Cannesul găzduia în acelaşi timp o producţie marcând o nouă eră în tehnologia cinematografică.

Au sesizat-o şi revistele care înregistrează cifrele de box-office, unde nu se mai măsoară doar vânzarea de bilete şi de DVD-uri, ci şi VoD video a la demande: încărcările contra-cost de pe internet. Vestea bună a acestei "dematerializări" este că obişnuitul raport VoD/DVD de 1/10 pentru filmele comerciale ajunge la 50/50 pentru cele de autor. Adică virtual nu se caută mediocritatea. În curând nu va fi suficient să privim în videoteca cuiva pentru a descoperi la ce filme se uită. Nici în calculator. Cele mai multe oferte sunt pentru o unică vizionare. Singura urmă lăsată este, ca la cinema, aceea imprimată pe retina umană şi în memorie.


Ce rămâne după Cannes?

Desigur, acest Palme d'Or. Care este al lui Cristian Mungiu şi nu "al nostru", cum afirmă, împăunându-se, dinozaurii: numele regizorului este cel care rămâne de-acum în istoria festivalului şi implicit a cinemaului. O fi a 7-a artă creată în echipă, dar nu este folclor, să participe toată lumea! În schimb, m-am întrebat din ce memorie colectivă mi-au rezonat spaimele şi răscolirea aduse de 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Nu îmi erau străine sentimentele unui act pe care nu-l cunosc, o experienţă pe care nu am trăit-o. Cu siguranţă am regăsit ecouri din copilărie: amintirea fetei moarte la mine în bloc, însoţită de şoaptele bârfelor. Într-o cinematografie misogină, cineva ne aminteşte în sfârşit, cu forţă, postura de sacrificată a femeii obişnuite din România comunistă. Mulţumesc, Cristi Mungiu, pentru Gabi şi pentru Otilia, dar şi pentru imaginea "controversată" a fetusului pe care femeia, uneori, trebuie s-o înfrunte.
S-a făcut Import/Export de fiinţe umane în filmul austriacului Ulrich Seidl, alt deţinător de imagini-şoc, dar absent din palmares. Interesant, dar prea întunecat. Deşi Olga, ucrainianca ce duce cu ea la muncă în Vest icoana şi rugăciunea de seară este un personaj luminos, filmul mi-a creat o stare de insuportabil. Umanul a ajuns pe bandă rulantă, fie în şirul de paturi în care esticele se masturbează în faţa web-camurilor la comenzi rostite de departe, în germană (între care şi cererea de a nu-şi arăta faţa), fie în cel din saloanele de muribunzi, unde pentru bătrâni sfârşitul este echivalentul agoniei la stadiul de legumă. Ce rămâne din om când îl reducem la nivelul său biologic? De ce această disperată încercare de a umple singurătatea cu sex, când singurătatea este un sentiment, iar sexul ţine de fizic? Produsul uman cu care se face comerţ în Import/Export este trist, real, dar nu pot să accept această rătăcire într-un tunel fără ieşire. S-a afirmat continuu în presă că a fost o competiţie pesimistă.

Îmbătrânesc parcă şi Coenii. Şi se întorc la începuturi, la ce ştiu ei să facă mai bine. Nu comedie, deşi sunt tari şi pe felia asta. Ci la a privi cum omul găseşte plăcere în a-şi face semenul să sufere. Doar că blood-ul nu mai este simple, ci devine de-a dreptul metafizic. Where are thou fiinţă umană, pierdută în zăpezile din Fargo sau în întinderea deşertică din acest No country for old men? Dacă în Fargo n-aveau răspunsuri, Coenii nu mai au nici întrebări. Doar înţelepciunea de a accepta că e vanitate să credem că totul depinde de noi. Chiar dacă nu putem înţelege. Am spus doar că îmbătrânesc! Îmbătrânesc frumos.

Cel mai intens moment din festival n-a fost însă cinematografic. Deşi este legat de un film: California dreamin'. Un francez mi-a mărturisit chiar că n-a putut să doarmă după ce l-a văzut. Avea 27 de ani. Exact vârsta la care s-a oprit Cristi. Pe mine mă urmărise însă imaginea urcării treptelor albastre: Maria Dinulescu, superbă în alb, Cătălin Cristuţiu, delicat de discret, Liviu Mărghidan şi Tudor Voican ocupaţi să fotografieze. Prietenii lui Cristi Nemescu. S-au reunit sub poza lui ca să primească în locul lui de la Pascale Ferran premiul Un certain regard. Inexprimabil.

De obicei, în viaţă, puţine momente au această intensitate. De obicei mergem să le căutăm la cinema. Apoi reintrăm în obişnuinţe mărunte. Dar ne întoarcem în faţa ecranului pentru a ne aminti că am fi putut să fim mai buni.



 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes 2007


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Magdalena Stanciu


Alte articole

 10 ani după Palme d'Or - Ziua când am fost pe Everest, Mihai Brezeanu
 Dintr-un festival într-altul - Cannes 60 / Cluj 6, Alex. Leo Şerban
 4 buni, 3 căpcăuni şi 2 bile - Cannes 07: Journal De Festival, Andrei Creţulescu
 De Cannes (Versiunea SMS) - Cannes 2007, Alex. Leo Şerban
 PalMungiu d'Or - Cannes 2007, Alex. Leo Şerban
 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes 2007


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer