Anul ăsta, în Săptămâna Patimilor, am prins un troll.
Trollul virtual este un echivalent pe internet al ucigaşului în serie. Ascuns în spatele unui computer, terorizează comunităţi întregi cu mesaje ofensive şi obsesive, într-un futil exerciţiu de penis-enlargement. Afrodisiacul lui narcisist este mania grandorii.
Trollul nostru inunda de aproape un an forumul CineMagia cu mesaje axate pe câteva teme şi idei fixe: apologia filmului comercial în dauna celui de conţinut, desconsiderarea a tot ceea ce el percepea ca "elitist", homofobia, fanatismul religios (leitmotivul: "filmul X este anticreştin"), demonizarea lui Cristi Puiu, idolatrizarea lui Dinu Patriciu şi exprimarea convingerii că el, trollul, are o inteligenţă imbatabilă. Majoritatea nickurilor pe care le folosea erau rapeluri la cinematografia de serie B: Peter Jackson, King Kong, Jack Sparrow, etc. Generic, noi îl numeam "Peter Jackson", sau "Petrică".
Până la urmă, mi-am pierdut răbdarea, şi în Lunea Mare am început să-i citesc mai atent unele dintre mesajele vechi, semi-civilizate, care nu fuseseră şterse. Mi-au sărit în ochi câteva detalii. O oră şi câteva Google search-uri mai târziu, îi ştiam numele (C.S.), adresa (str. X, nr. 2., Constanţa) şi numărul de telefon de-acasă. L-am sunat, interpelându-l direct: "Ce faci, Peter Jackson?" Speriat, a închis telefonul... şi a dispărut pentru totdeauna de pe CineMagia. Fără mască, jocul nu mai avea nici un haz - ba chiar, se releva în adevărata lui lumină: psihotic, sordid, declasat...
Toate aceste considerente îmi treceau insistent prin minte în timp ce urmăream Zodiac-ul lui David Fincher - unul dintre cele mai interesante filme despre ucigaşi în serie pe care le-am văzut vreodată. Nu e o capodoperă, nu va rămâne în neuitare, şi nici nu se compară cu Fight Club sau Se7en - dar e foarte bun, luat de sine stătător.
Se impune din capul locului identificarea unei trăsături definitorii - este totalmente un film de non-ficţiune, relatând virtualmente neromanţat unul dintre cele mai celebre cazuri din criminalistica americană. Reconstituirea e meticuloasă, la nivel de personaje, locuri, date, ore şi alte detalii. Ca atare, scenariul în primul rând (James Vanderbilt), apoi şi regia, urmează un set de reguli specifice. Scriitorul nu dispune de libertatea auctorială completă a construirii unei povestiri în care să combine regulile de bază ale dramaturgiei cu propriile lui idei creatoare, ci e nevoit să se limiteze la a reaşeza o naraţiune deja existentă, şi pe care el însuşi (sau producătorii - în cazul de faţă, Mike Medavoy, Arnold W. Messer, Bradley J. Fischer, Céan Chaffin, şi ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, acelaşi J. Vanderbilt) optează să n-o modifice la nivelul conţinutului sau al structurii.
Ca atare, scenariul se constituie într-un mozaic de secvenţe succesive cronologic dar derutant de disparate şi neuniform distribuite, sărind cu aceeaşi dezinvoltură de la "a doua zi" la "nouă ani mai târziu" (evident, fiecare moment din timp e precizat în scris, altfel chiar n-am mai fi înţeles nimic!). Procedeul e parţial eficient, parţial derutant, când incitant şi când frustrant... Reuşeşte să imprime o stare de obiectivism sec, de consemnare documentară periată de orice fineţuri, dar de la un moment dat cade în extrema cealaltă, detaşând spectatorul până la neimplicare şi indiferenţă, printr-un fel de sentiment de "zădărnicie artistică": cu ce mi-ar mai păsa mie de-o poveste în care, uite, sărim peste nu ştiu câţi ani, doar ca să vedem că tot nu s-a rezolvat nimic, deci ideile care le veniseră în secvenţa de adineaori erau apă de ploaie...?
Din fericire, efectul e în bună parte compensat de compoziţiile personajelor. Indiscutabil, cap de serie e ziaristul Paul Avery (Robert Downey jr.), cu fatidica sa alunecare spre alcoolism şi pierderea de sine. Neuitatul Chaplin de acum cincisprezece ani conturează aici un personaj cu totul aparte, cabotin şi nuanţat, preocupat şi plin de slăbiciuni, cu înduioşătoare profunzimi umane şi momente de beţie admirabil construite, fără îngroşările la care predispune automat acest clişeu situaţional-actoricesc. Apoi, în personajul lui Arthur Leigh Allen, principalul suspect, John Carrol Lynch compune fin şi complex tipul de muncitor simplu, cumsecade, aparent inofensiv dar cu obsesii bizare (veveriţele) şi cu o posibilă latură demonică, suspectat de "homosexualism latent", conform unui loc comun al psihanalizei acelor decenii, azi depăşit, şi relevat ulterior ca pedofil. Mark Ruffalo creează la rândul lui un poliţist obsedat de misterul ce se încăpăţânează să nu se rezolve, iar al său David Toschi aminteşte prin câteva tuşe interpretative de bun-simţ, şi o vagă asemănare fizică, de celebrul Columbo. Mult mai obsedat, mult mai important şi, din păcate, mult mai neîmplinit (cum vedeţi, îl plasez abia pe locul patru) este însuşi protagonistul, desenatorul de ziar devenit detectiv ad-hoc Robert Graysmith, în interpretarea lui Jake Gyllenhaal. De fapt, filmul urmăreşte semnificativ şi inteligent dinamica relaţiei dintre el şi Toschi, paralela preocupării maniacale a fiecăruia dintre ei de a rezolva enigma, felul cum aceasta ajunge să le domine şi să le perturbe complet viaţa profesională şi chiar familială şi personală. Totuşi, sub acest aspect, portretul lui Toschi e mult mai împlinit, Graysmith rămânând la un nivel superficial şi expozitiv - ceea ce-i lipseşte, aş zice, este tocmai un clenci motivaţional de pornire; începem prin a-l vedea pe Avery înnebunit de caz; de la un moment dat, Graysmith se implică alături de el. Treptat, Avery decade şi iese din scenă, şi odată ne pomenim că graficianul, rămas singur pe baricade, e şi mai obsedat decât fusese iniţial partenerul lui. De ce? Filmul nu ne spune - şi ar fi putut-o face uşor, chiar respectând regula dramaturgiei de non-fiction, pentru că la originea scenariului stă tocmai romanul documentar Zodiac (prezent şi în film) al adevăratului Graysmith. Protagonistul avea din start toate datele de pornire ale unui personaj substanţial, şi totuşi, în chip paradoxal, Vanderbilt, Fincher şi Gyllenhaal îl pierd la jumătatea drumului.
Dincolo de această lacună - centrală dar, din fericire, singulară - regia lui Fincher se impune prin inteligenţă, abilitate, şi o perceptibilă mediocritate la nivelul inspiraţiei. Filmului îi lipsesc sclipirile unui All the President's Men sau cele din The Elephant Man, unde Alan J. Pakula şi, respectiv, David Lynch aplicaseră mult mai creator regulile aceleiaşi reţete de non-ficţiune. Putem însă pune această uniformitate marcată pe seama intenţiei clare a lui David Fincher de a nara povestea dintr-o perspectivă rece şi imparţială, în contrast cu obsesiile incandescente ale celor trei personaje principale (Graysmith, Toschi, şi undeva la limita câmpului vizual, în penumbră, Zodiac). Nu întâmplător, singurele trei secvenţe explicite ale unor asasinate comise de Zodiac, grupate chiar la începutul filmului, sunt concepute expozitiv şi voit simplu, în contrapunct cu grozăvia crimelor. Tensiunea, obligatorie desigur, se construieşte subtil, folosind farurile maşinii în planul doi, sunetul motorului care, după ce s-a îndepărtat, gata să se piardă, revine, sau mişcările siluetei criminalului prin parc, apărând şi dispărând în timp ce se apropie printre copaci. Contribuie decisiv muzica dodecafonică a lui David Shire, cu cele douăsprezece tonuri ale ei (tot atâtea câte semne are zodiacul), aranjată cu îndemânare şi în genere cu gust (poate doar cu excepţia câtorva accente cam demonstrative, în vreo două locuri) de sound-designer-ul Ren Klyce.
În ultimă instanţă, ceea ce contează în Zodiac nu e nici povestea, nici ancheta poliţienească, nici meşteşugul naraţiunii cinematografice, nici ambiţia unui suspense meseriaş lucrat, nici spaimele sau loviturile de teatru ieftine - ci latura umană. Practic, tema filmului rămâne, aşa cum am mai spus, obsesia - ca acţiune şi reacţiune - iar Zodiac se distinge în primul rând ca un film portret psihologic al ucigaşului în serie arhetipal. Întrucât personajul titular nu se nominalizează şi nu se divulgă niciodată până la capăt, profilul său interior foloseşte, ca schelet, persoana lui Leigh, principalul suspect, completând această osatură cu "carnea" reacţiilor lui Avery, Greysmith şi Toschi - lucru cu atât mai interesant, cu cât la baza oricărui asemenea degenerat stă, de regulă, un complex psihologic. Avem de-a face, aşadar, cu un personaj complexat, portretizat printr-un procedeu complex. Zodiac este, ca majoritatea serial killers-ilor, un copil întârziat închis într-un trup şi creier adult (raport semnificativ cu pedofilia lui Leigh!). Un individ nedesăvârşit, prin urmare slab, care instinctiv se agaţă de mitul iluzoriu, autoinventat, al propriei sale puteri. Ucide ca să se autoconfirme, nu reuşeşte decât să se descompună şi mai mult, aşa că ucide iar, şi iar... antrenat într-o spirală pe care numai o intervenţie din afară, în forţă, ar mai putea-o opri vreodată. Iar această regulă e valabilă pentru o întreagă categorie de psihopaţi, de la trollul virtual până la casapul cât se poate de real. Am sentimentul că aici se grupează principalele învăţăminte ale Zodiac-ului lui David Fincher.
1 iunie, 2007, h. 01:00-02:07
Bucureşti, România