3, 2, 1, 0 - E doar sfîrşitul lumii

Eşti un aparat foto. Îţi surprinzi moartea. Ea nu te surprinde pe tine. Ştii că vine. O palpezi, o adormi pentru cîteva luni, zile, secunde. Îţi doreşti atît de mult să fii doar puţin îndrăgostit înainte să mori. Moartea e pe urmele tale. În aeroport, în gară, în casă. Îţi e atît de aproape. La anul mori. Pa!

Spectacolul regizat de Radu Afrim stă sub semnul spectrelor şi al prezenţelor încă vitale şi mereu vulnerabile. Fratele-spectru al morţii, familia spectrală, care bîjbîie în întuneric ca o siluetă multiplicată ce duce cu ea umbra dinaintea sfîrşitului, prietenii-spectre sexuale. O atmosferă mortambulă acoperă fiecare scenă ca şi cum punctul zero e de mult prezent în spaţiul alb, clinic, neutru, vitalizat excelent de proiecţiile video nostalgice - peisajele cu nori şi păsări, ironic erotice -, inimile care pulsează, copilăreşti, jucăriile colorate care se dau peste cap. În aparenţa nevrotică de bine, moartea prinde cheag. Louis se întoarce acasă pentru că nu mai are mult de trăit. Monologul de început e un anunţ al morţii, al unei vieţi pe drum, aflată la capătul drumului. Stilistic, E doar sfîrşitul lumii are minimalismul Plajei. Un spaţiu aproape gol, umplut de tensiuni cu supapă, care plonjează în banala distracţie, de dialoguri care ascund mereu cîte ceva. Ce nu se spune, dar se simte în fiecare hohot de rîs sau impuls nervos, e mult mai important decît tot ce ajunge să fie spus. Dramaturgia lui Lagarce e un cîmp al aşteptării minate. Pe adîncirea într-o poveste repetată doar ca să rupă tăcerea e construită relaţia dintre personaje în E doar sfîrşitul lumii.


Golul e constanta din spectacol

Se vorbeşte mult în spectacol, dar se vorbeşte alienant, în gol, ca şi cum doar cuvintele, doar aceleaşi şi aceleaşi întîmplări îţi dau un sens. Mama (Rodica Mandache are umorul cald şi inocenţa celei care trăieşte din amintiri) povesteşte cum erau duminicile de altădată. Duminicile în familie şi plimbările cu maşina. Sora (Paula Niculiţă e fragilă şi copilăroasă) povesteşte cît de mult îşi doreşte să plece din casa în care stă şi cît de frumos era cînd fratele ei o lua de la şcoală, şi cît de mult aşteaptă - verb catalizator în textele lui Lagarce - vederile de la el, şi tot aşa, mereu şi mereu... Soţia fratelui (excelentă Antoaneta Zaharia în reprizele ei de agitaţie excitată care se depun peste singurătatea mascată) povesteşte ce familie fericită are şi cît de rău îi pare că Louis nu-l poate vedea pe Louis cel mic, pe Louis care-i poartă numele şi, şi, şi, şi... Şi Louis cel mare tace. Golul e constanta din spectacol, gîndit de Afrim ca un montaj al morţii, care e, pînă la urmă, suma tuturor golurilor. Întîi un gol fizic - cel al absenţei fratelui, pe care Sunzanne, sora lui, o resimte traumatizant şi de care fratele lui - Antoine (Mihai Smarandache, uluitor în Inimi cicatrizate, cînd, cu o clipă înaintea morţii, rîde halucinant, e aici de o brutalitate care-i maschează, de fapt, slăbiciunea atît de angoasantă în final) - are nevoie ca să nu se mai simtă vinovat că nu-l poate iubi. Apoi golul verbal - toată vorbăria care nu reuşeşte decît să adîncească şi mai mult certitudinea că nimeni nu cunoaşte, cu adevărat, pe nimeni. Şi, în cele din urmă, greutatea emoţională a golului, senzaţia de terminat, atît de puternic transmise de toate încleştările, rupturile şi părăsirile din spectacol. Vidul, nostalgia, neputinţa de a sfîrşi sfîrşitul, calmul şi detaşarea de pe chipul celui care se înstrăinea-ză de propria viaţă (dezarmarea şi resemnarea sînt bine susţinute de Cristian Balint) sînt emoţiile tari stratificate de Afrim. Heblurile successive punctează şi ele, la nivelul construcţiei, unul dintre golurile atît de expresive în acest spectacol.


Negrul leagă familia

Sfîrşitul se consumă în îmbrăţişări fugare, în săruturi furate ultimelor clipe de viaţă, în sexul în grup care-ţi dă impresia că eşti cum nu se poate mai viu. Exact aşa cum un alt personaj afrimian, din Inimi cicatrizate de data asta, fentează moartea, trişînd la cărţi şi transformînd fiecare partidă cîştigată într-un minut de viaţă în plus, în E doar sfîrşitul lumii, finish-ul se simte în fiecare replică, reproş, dorinţă, tăcere. E doar un sfîrşit. În spatele lui, tot ce-a fost de trăit s-a rostogolit prea repede ca să mai ai timp să opreşti ceva. Iar tot ce rămîne de trăit, chiar dacă ars şi niciodată la fel, va fi trăit de cei care îţi supravieţuiesc. E doar sfîrşitul tău. Tocmai ai venit. Tocmai ai plecat. Intervalul sprijinit pe aşteptarea morţii tale s-a scurs. Cîţi ani ai? Cine îţi poate măsura timpul, cînd ce mai ai din viaţă e atît de scurt şi strîns, şi puţin şi cînd nici o pastilă din lume, fie ea înghiţită în ritm de cabaret, nu poate încetini moartea? Cînd doza antisfîrşit încă nu s-a născut? De cîte pilule ai nevoie ca să-ţi prelungeşti viaţa în speranţa că, odată şi odată, tot îţi întîlneşti iubirea pentru care ţi-ai pregătit lumea? Cabaretul, de un cinism extrem, e forma cea mai intensă de a sfida sfîrşitul inevitabil. La fel şi jocul cu capetele de păpuşi. Afrim decupează instantaneele de viaţă cu bătaie lungă în moarte.

În final, negrul leagă familia. Negrul de doliu. Negrul sobru. Negrul de sfîrşit. Negrul rafinat şi seducător al rochiei fără spate, perfect mulată, coborîtă parcă dintr-o secvenţă de Almodovar. Negrul nostalgezic din spectacolele lui Afrim. Negrul voalului de pe patul lui Tugati - Krum -, negrul morţii lui Quintonce, care contrastează cu albul ghipsului ucigaş - Inimi cicatrizate -, negrul dantelelor-pastă a feminităţii din Alge, negrul de coşciug cu care începe Plastilina. Negrul atîtor morţi pentru care Afrim are feeling. Un feeling combinat cu muzică de cabaret, cu rîsete convulsive, cu cimitire în care anii sînt înmormîntaţi, cu acordeoane şi cu multă, fără de sfîrşit, iubire.

Teatrul Odeon
E doar sfîrşitul lumii de Jean-Luc Lagarce
Traducerea: Eugenia Anca Rotescu
Un spectacol de Radu Afrim
Cu: Cristian Balint, Paula Niculiţă, Mihai Smarandache, Antoaneta Zaharia, Rodica Mandache, Meda Victor, Adrian Drăgănescu, Bogdan Alexandru
Scenografia: Mihai Păcurar
Video: Wonderboy